Sfântul de Tudor Arghezi

Lumea grotesca, imunda, plina de infirmitati din Flori de mucigai nu se plamadeste numai in spatiul adanc al inchisorii, ci se regaseste infiltrata si in orizontul comun al strazii, ca o flora in periculoasa expansiune. Hialmar, sfantul, cersetorul estropiat pana la insuportabil, este o aparitie stranie, infernala, care, intr-un incipit narativ al poeziei, trece simbolic pe cerul unei lumi ajunse ea insasi in descompunere: Prin iarmaroc/ Trec moastele-n roaba, / Ale lui Hialmar, duse de-o baba. Iarmarocul reprezinta babilonia, lumea amestecata si bulversata, toposul eteroclit al unei umanitati obosite, epuizate pana la descompunerea fizica. Scurta hiiscare epica are numai rolul de a fixa portretul sfantului in spatiul imaginii, in care arta argheziana traseaza contururi irepetabile al organismului atins de morbul descompunerii: De douazeci de ani intregi/ E cel maj slut dintre betegi. / Talpile-i sunt intoarse la gura, / Genunchii-s rupti din incheietura; / Fluierele sucite si batute/ S-au impietrit pe tacute. Imagini terifiante ale corpului uman atins de totala destramare fizica se intalnesc si in poeziile Blesteme si Blesteme de baba. Damnarea personajului, izgonit dintr-un paradis uitat, se concentreaza in imaginea umerilor, care pastreaza, extrem de vag, o amintire angelica: Ca niste aripi, umerii-i s-au frant, / Si ochii lui cauta a sfant. Personajul este predestinat la suferinta, prin absenta cuvantului, prin faptul ca acesta a ramas, in fiinta lui estropiata, in stadiul de increat, de geneza neinceputa, neinfaptuita: A ramas mic cat un pui/ Chinuit in toate zgarciturile lui. / Fiindca se nascuse surd si mut/ Trebuia ceva din el facut. Convoiul cersetorului aduce aminte de procesiunile saraciei din Evul Mediu, cu mari vizionari intrupati in organisme hidoase, poetul marcand, printr-un imperativ, intr-o imagine a dezarticularii sonore, momentul dezvaluirii ideii esentiale a poeziei: Auzi-1, trece. Gatlejurile sale/ Taraganeaza geamatul agale. / in glasul lui mut/ Bombane Cuvantul dintru inceput/ Ce se purta chioras pe ape. intr-o geneza neimplinita, Cuvantul dintru inceput nu se poate rosti, neputand zamisli din nou armonia lumii, prin care insusi creatorul ei, sfantul, sa se poata salva de entropia trupului. Ultimul vers, o strofa conclusiva de fapt, pecetluieste imaginea unei lumi aflate in iremediabila descompunere: O musca-i suge lacrima din pleoape. Cersetorul, despovarat tot mai mult de cele lumesti, de bogatie, chiar de trup, devine o prezenta hierofanica, privind lumea prin alti ochi, iluminati de o putere transcendenta. Cuvantul nerostit, inchis in propriile sale glasuiri gangavite, are aceeasi putere de reverberatie cu a Logosului primordial, care plutea pe deasupra apelor.

Teme si motive ale poeziei Sfantul Lumea banala, mercantila, inchisa in ea insasi, cu imagine de iarmaroc.

Conversia uratului, a grotescului de natura fizica, in valori spirituale supreme.

Imaginea baroca, medievala a lumii, cu ...