Scrisorile Eminesciene

Cel mai mare poet roman si unul din marii lirici ai lumii, Mihai Eminescu,s-a nascut in 1850 la Botosani,si natura Bucovinei e de la inceput prezenta in opera lui.Copil fiind, ,,padurii cutreieram",va spune poetul,impresionat de farmecul locurilor natale,evocatoare totodata ale unei istorii nationale bogate in eroi si fapte de glorie.Inca din anii de scoala,Eminescu se arata interesat de teatru,poezie,cultura.

Mihai Eminescu a creat o opera de proportii monumentale , in versuri si proza , publicata partial in timpul scurtei sale vieti .

In editia poeziilor lui Eminescu alcatuita de Titu Maiorescu in 1883,"Scrisorile" sint intitulate "Satire", acesta fiind termenul incetatenit la Junimea.

Analizind "Scrisorile" lui Eminescu ca pe niste satire, G. Calinescu le raporteaza la modele clasice (Boileau) si romantice (V. Hugo). El descopera numeroase poezii si versuri satirice in lirica eminesciana de dinainte de 1883 si explica: "Satiricii de felul lui Boileau sint de obicei plati, fara imaginatie. Eminescu, ca si V. Hugo, e un liric, si odata ridicat de la pamint, zboara in ceruri din ce in ce superioare. De la sarcasm el trece la violenta...". Este deosebirea dintre satira clasica, potolita si instructiva, specie didactica, si satira romanticilor, care se invecineaza cu pamfletul. Dintre "Scrisorile" eminesciene , al II-a si a III-a contin versurile satirice cele mai originale. in proiectul initial al lui Eminescu, Srisoarea III, ca si imparat si proletar, urma sa se integreze in vastul poem Memento Mori ca episod final. Ulterior, a rescris-o in alt metru si i-a dat o noua individualitate numind-o Patria si patriotii, edificator pentru intentiile scriitorului. Versiunea finala a aparut sub un titlu neutru, mai putin apasat, dar problematica a ramas aceeasi.

Primele patru scrisori, gindite de poet ca o unitate, au fost publicate in 1841, fiind rodul a multi ani de elaborare. Ordinea in care sunt notate scrisorile nu corespunde ordinii in care au fost scrise (II, IV, III, I, V). Initial ele au purtat titlul de satire.Tematica acestor scrisori are in centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, este un poem filozofic,cu o structura romantica,abordeaza relatia omului de geniu cu timpul si societatea marginita,nasterea,evolutia si dramatica previziune a stingerii sistemului cosmic.

Poemul releva dubla ipostaza a omului de geniu,a cugetatorului-pe de o parte,meditatia filozofica asupra marilor probleme,precum si satira determinata de relatia omului de geniu cu societatea incapabila de a intelege conditia geniului. Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, in Scrisoarea III Eminescu realizeaza o ampla meditatie asupra trecutului din perspectiva prezentului si a prezentului din perspectiva trecutului, geniul fiind aici reprezentat de omul politic.Geneza este legata de perioada de ziarist la "Timpul". Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivitatii romane in momentul independentei de stat din 1877.

Scrisoarea I-a o sinteza a incompatibilitatii geniului cu societatea

'Scrisoarea I' este o creatie de factura filozofica, aparuta in perioada maturitatii artistice a poetului, si facind parte din seria celor cinci scrisori. Lucrarea, romantica, abordeaza conditia geniului in raport cu posteritatea si cu societatea omeneasca, surprinzind, in tablouri grandioase, geneza si stingerea universului.

Poezia este, in acelasi timp, o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despre existenta, pe tema 'fortuna labilis', dar si o satira cu accente elegiace, referitoare la soarta geniului pe pamant si in eternitate.

In prima parte apar doua motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual si cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: "Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".

In a doua parte poetul nuanteaza motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai intii poetul reda o imagine globara a spatiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mari si izvoare la tarmuri, si apoi imaginea se restringe: "Si in cite mii de case lin patruns-ai prin feresti/ Cite frunti pline de ginduri, ginditoare le privesti". In continuare poetul infatiseaza o serie de ipostaze ale individului: "Vezi pe-un rege ce-mpinzeste globu-n planuri pe un veac/ Cind la ziua cea de miine abia cuget-un sarac", "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta in lume si in vreme adevar". In continuare poetul se opreste la conditia vitrega a omului de geniu, care apare in antiteza cu celelalte ipostaze: "Iar colo batrinul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate/ Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig la piept si-ncheie tremurind halatul vechi/ Isi infunda gitu-n guler si bumbacul in urechi/ Uscati asa cum este, girbovit si de nimic/ Universul fara margini e in degetul lui mic/ Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga/ Noapte-adinc-a veciniciei el in siruri o dezleaga/ Precum Atlas in vechime sprijinea ceriul pe umar/ Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar".

Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compozitional se justifica prin faptul ca ea va argumenta cit de vasta este cultura batrinului dascal. Apar aici motivele macrocosmusului si microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decit: "Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul". In continuare poetul vorbeste despre un previziblil sfirsirt al lumii: soarele il vede "trist si ros", planetele "ingheata" si timpul "devine vecinicie", pentru ca la sfirsit sa domneasca din nou aceasta noapte a "nefiintei" si " eterna pace".

Partea a patra este consacrata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in lumea semenilor sai. Dascalul dupa ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugeta acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei insisi si cu omenirea intreaga: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate". Vointele marunte care ii framinta pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilitatii timpului: "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gindesc?/ Ca si vintu-n valuri trece peste traiul omenesc". Cind vorbeste despre soarta geniului intr-o societate bintuita de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoasterii propriei vieti, lasa considerarea operei omului de geniu la discretia rauvoitorilor, a invidisilor: "Si cind propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunda cum a fost?". Pesimismul schoppenhaurian l-a influentat pe Eminescu si in versurile: "Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi ... orice-ai spune,/ Peste toate o lopata de tarina se depune". Apare din nou ideea ca oamenii sunt egali in fata mortii: "Mina care-au dorit sceptrul universului si ginduri/ Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scinduri". Pe un ton ironic poetul isi imagineaza cum se vor desfasura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsa solemnitate deoarece oamenii sint rai, indiferenti, ipocriti: "Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slavindu-te pe tine ... lustruindu-se pe el". Posteritatea va ignora valoarea operei si se va rezuma doar la "bibliografia subtire" careia ii vor gasi "pete multe, rautati".

In partea a cincea se revine la motivele initiale: contemplarea propriei vieti si a luminii lunii ce dezvaluie alaturi de frumusetile eterne ale naturii crudul si tristul adevar ca oamenii sunt identici in perspectiva mortii: "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/ Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii".

Monologul omului de arta prezent in scrisoarea a II-a

Se mentine in acelasi univers,prelungit,de protest si drama personala a creatorului original si onest care refuza orice compromis cu lumea necinstei si a expedientelor.Arta autentica nu se poate impaca niciodata cu cerintele gustului de o clipa, nu are nimic comun cu adularea puternicilor zilei.De aceea artistul nu poate abdica de la cautarea adevarului si frumusetii, cu riscul de a se vedea ignorat sau defaimat,el nu poate abandona calea cea ingusta si grea ce-l conduce spre creatia adevarata: ,,Azi abia ce stearpa si ce cale aspra este/Cea ce poate sa convie unei inime oneste;/Iar in lumea cea comuna a visa e un pericol,/Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul."

In acest sens,tema scrisorii este asemanatoare cu cea din poezia Criticilor mei in care,la fel, strabat note dintr-o arta poetica eminesciana plina de nazuinte spre realism.

Scrisoarea a III-a contrast violent intre trecutul glorios al Romaniei si prezentul ei decazut

Istoria nationala ca si creatia populara au fost izvoare statornice carora Eminescu li s-a adresat pe parcursul intregii sale creatii, de la avansata oda de tinerete: "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie..." la opera de maturitate care este "Scrisoarea III". Lucrarea este axata pe tema trecutului istoric al carui simbol este pentru poet Mircea cel Batran, si este alcatuita in spirit romantic pe baza unei severe antiteze dintre trecutul eroic din "veacul de aur" si prezentul decazut.

Impletire de modalitati artistice apartinind genurilor liric, epic si dramatic, "Scrisoarea III" este alcatuita din doua parti. Prima parte are mai multe tablouri. Pe un fundal de feerie, poetul infatiseaza in primul tablou visul unui sultan "dintre aceia" de a deveni stapanul lumii. Alegoric, puterea otomana in crestere este figurata prin Luna preschimbata in fecioara si coborita pe pamint. Imaginea copacului crescind din inima sultanului semnifica implinirea visului de dragoste al intemeietorului Imperiului Otoman ale carui cuceriri in vremea lui Baiazid ajung sa ameninte libertatea Tarii Romanesti.

Cu caracter dramatic, cel de-al doilea tablou ii aduce in prim plan pe Mircea si Baiazid, individualizindu-i puternic in legatura cu ceea ce reprezinta.Procedeul artistic dominant in aceasta