Dupa nenumarate succese literare, precum Orbitor, Nostalgia, Levantul sau De ce iubim femeile, Mircea Cartarescu ofera publicului volumul al II-lea al Jurnalului sau o calatorie spre sine, pana in zonele cele mai intime, dar mai ales un exercitiu de stil.
Jurnalul National: Spre deosebire de romanele dvs., unde exista o explorare a lumii exterioare pana la aspectele ei cele mai concrete, in Jurnal sunteti preocupat de introspectie, o experienta destul de intima, pe care indrazniti s-o faceti un bun al tuturor. Mircea Cartarescu: De fapt, motivul principal pentru care m-am hotarat sa public Jurnalul acesta este unul pur estetic: pentru expresivitatea lui literara. Pentru mine conteaza frazele, nu evenimentele. Pe de alta parte, Jurnalul exprima bunul meu cel mai de pret, viata interioara. Ceea ce apare aici este doar o parte din personalitatea mea, nici mai profunda, nici mai adevarata decat celelalte zone ale ei. In cartile mele de fictiune apar alte fete ale fiintei mele, uneori foarte diferite de cea din Jurnal. E o mare greseala si o mare capcana sa crezi ca intr-un jurnal intim gasesti eul cel adevarat si profund al celui care scrie. Nu, aici e doar un organ vital, unul dintre multe altele.
Cred ca suntem de fapt o confederatie de eu-ri, nu un imperiu cu un eu central, despotic si autarhic, iar celelalte mici si supuse. Cred ca un om adevarat are foarte multe zone interioare. Oamenii sunt de o complexitate extraordinara. Cum eu cunosc intim un singur om, si anume pe mine insumi, m-am resemnat, in tot ce am scris, sa investighez acest unic caz, aceasta singularitate numita Mircea Cartarescu si sa merg pe toate directiile ei, chiar daca sunt obscure, banale, idioate, geniale sau rusinoase. Important e ca fiecare este interesanta intr-un anumit fel, in sensul lui Kierkegaard, si ca acest interesant aduce pana la urma strapungerea catre ceilalti, catre cititori.
De multe ori am trait senzatia ca doctorul Mircea Cartarescu il cunoaste atat de putin pe pacientul Mircea Cartarescu. Cred ca relatia este ceva mai complicata, in sensul ca in timp ce doctorul il opereaza pe pacient, la randul lui, pacientul il opereaza pe doctor. Este ca in acel desen al lui Escher in care mainile se deseneaza una pe cealalta. Actul scriiturii nu este o investigatie, eventual asupra unui cadavru, ci un dialog, o vivisectie reciproca intre scriitor si personajele lui. In masura in care eu ma aplec sa cunosc, in Jurnal, personajul Cartarescu, el se apleaca sa ma cunoasca pe mine, simt asta foarte bine. La fel cum simt ca procesul de scriere este in acelasi timp un proces de citire. Eu scriu cartile pe care nu le-am gasit niciodata in biblioteca mea si care totusi trebuiau sa existe.
Scriitura devine o a doua natura si, in momentul in care trece o perioada mai mare de lipsa de inspiratie, cand ai asa-zisa crampa a scriitorului, deodata te cuprinde o panica irationala. E ca si cand ai trai intr-un balon de sticla din care aerul ...
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
