Mai am un singur dor - explicația titlului

Mihai Eminescu este cel care aduce muzicalitatea in poezia romaneasca. El utilizeaza la maximum resursele limbii, pentru a obtine o armonie de rara delicatete. Insa poezia sa nu este necunoscuta si apreciata numai din acest motiv, ci mai ales pentru tematica si pentru profunzimea meditatiei. Eminescu isi ofera masura talentului in exprimarea celor mai speciale sentimente umane, dar si a conceptelor filozofice.

Creatia sa impresioneaza ca intreg, dar pentru interpretarea unei capodopere fiecare amanunt trebuie luat in consideratie. Astfel, importanta titlului este deosebita, caci el rezuma si anticipeaza continutul textului.

Sintagma "Mai am un singur dor" are in component un adverb,un verb, un adjectiv si un substantiv cu articol nehotarat "un".

Accentul cade pe cuvintele "un singur dor", care sugereaza dorinta ultima, dinaintea mortii.

In concordanta cu versurile, putem afla cauza acestui dur final. Oamenii, prin nazuintele lor meschine sunt cei care genereaza sentimental de profunda nemultumire eului poetic. Acesta este motivul pentru care el, dezamagit, isi indreapta gandurile catre simplitatea si ospitalitatea naturii, in bratele careia doreste sa faca ultima "calatorie".

"Dorul" presupune tristete, regretul unei stari pierdute, dar si o incarcatura de speranta, de nazuinta, sugerate indeosebi prin prezentul continuu al verbului "a avea", a carui traducere poate fi "am, am avut" si "voi (mai) avea".

Este important faptul ca de gandul mortii este legat sentimentul dorului, caci i se atribuie acesteia si caracteristicile unei etape favorabile. Daca asupra vietii plutesc nostalgia, dezamagirea, moartea apare ca o posibilitate de recuperare a destinului. Trecerea pragului materialitatii va aduce multumirea necesara spiritului partial infrant de meschinaria lumii in care a trait.

Cuvant cu o bogata conotatie semantica, substantivul 'dor' inseamna si 'alean', 'aspiratie', 'atractie', 'deziderat', 'dorinta', dar si 'durere', 'nazuinta', 'nostalgie', 'patima', 'pofta', 'pornire', 'ravna' etc. Intr-un fel sau altul, direct sau ocolit, fatis ori doar sugerat, poezia vizeaza fiecare dintre aceste sensuri, ceea ce ii demonstreaza si caracterul elegiac (de elegie).

Versurile se inlantuie intr-un joc al vorbelor prin care se exprima atat tristetea calma, cat si deznadejdea acuta. Eul poetic prezinta, in paralel, imaginile naturii si vietii sociale, privind-o favorabil pe prima si fiind total dezamagit si ofensat de a doua.

Numai natura pare a fi un spatiu potrivit pentru linistea eterna. Faptul acesta ne trimite la imaginile specifice antichitatii, cand gandurile nepervertite ale oamenilor se indreptau cu usurinta catre natura in momentul mortii.

Eul liric nu este speriat de moarte. Intunericul celuilalt taram are menirea sa-i sperie pe cei care sunt prea legati de lumea aceasta sau pe cei care nu cred in nimic, nu au speranta. Insa pentru el, lucrurile se manifesta contrar, tocmai pentru ca el vede moartea ca fiind singurul taram unde nazuintele I s-ar putea implini. Din acest motiv, 'singur' nu da titlului o nota de regret, ci sugereaza dorinta unei impliniri ultime, definitive.

Adverbul 'mai' intareste ideea de fapt incontestabil asupra unui lucru. Desi eul poetic este profund dezamagit de societate, el este convins ca macar moartea va ramane mereu optiunea sa.

Semnificatia titlului este data de forta adverbuluisi de sugestia substantivului. Ele induc cititorului starea, pe care poezia o intregeste, de adanca dezamagire, a unui suflet care nu se lasa insa cotropit si-si hotaraste clipa de glorie undeva, dupa trecerea pragului mortii.

Moartea este inclusa intr-un spatiu natural, primar, care face posibila detasarea de meschinaria oamenilor.

Natura apare in ipostaza de templu, un topos sacru, in care eul liric doreste cu seninatate sa se integreze post-mortem.