În toamna aceea de Geo Bogza

Poezia are sens alegoric, fiind alcatuita dintr-o secventa narativa si din reflectiile eului lyric, martor, in parc, intr-o toamna, la revelarea magica a misterelor trupului feminin: Era toamna/ Erau si niste castani/ Si o banca. // Eu sedeam/ Eram palid si poate frumos/ Si ma gandeam. // Atunci s-a oprit un tramvai/ S-a dat jos o femeie/ Dar era imbracata foarte bine/ Era deci o cucoana. Femeia apare pe neasteptate ca o Venus din Milo moderna, revelandu-si frumusetea intr-un loc aparent pustiu: Tramvaiul a plecat/ Strada ramasese goala/ Atunci femeia s-a aplecat/ Si-a ridicat incet rochia/ Pana la genunchi/ Si pe urma mai sus// Avea niste pulpe rotunde, frumoase/ Si ciorapi eleganti de matasa/ A stat mult pana si i-a potrivit; / Eu o priveam pierdut de pe banca. Reactia eului liric in fata socului revelatiei e plina de tumultul si de tabuurile varstei: Si cineva plangea, agoniza, murea in mine/ incat femeia s-a ridicat/ Si m-a vazut. Femeia este descrisa in maniera rubensiana, a formelor fruste, pline de viata: Era o femeie alba, frumoasa/ Dar obrazul i s-a facut deodata rosu/ Si eu simteam cum ma inrosesc; / Femeia a plecat repede// Avea o rochie albastra care flutura in urma/ Eu am ramas mai departe pe banca, / Sub castani. Nostalgia femeii totale revine in spatiul amintirii, asociata cu peisajul toamnei, cu ecouri ale unor sentimente dintre cele mai diverse: Si a mai venit un tramvai/ Din el a coborat alta lume/ Femei si fete frumoase. // Si eu sedeam mai departe pe banca/ Si ma gandeam/ La mine/ La sinucidere, / Era toamna/ Si mai erau si niste castani. Nostalgia toamnei se contopeste cu amintirea unei imagini unice, producand vagi melancolii in sens simbolist. ...