Hanu Ancutei Mihail Sadoveanu

Hanu Ancutei, tiparit in intregime in 1982, dar inceput cu 7 ani mai inainte, prin publicarea povestirii Iapa lui Voda, trebuie luat si citit in intregime, daca voim sa intelegem arta prozatorului.

Tehnica povestirii in povestire, sau a povestirii in rama, formula narativa foarte veche, dar in acelasi timp foarte noua (fiindca o gasim aplicata in diferite moduri), are avantajul de a putea transforma pe povestitorii insisi in personaje ale naratiunii de cadru. Ea are totodata si un caracter profund popular. Cunoscand adanc vechile carti populare, atent mai ales la arta de povestitor a unui Neculce sau Creanga, Sadoveanu atinge in aceasta opera a sa culme a rafinamentului artei cuvantului romanesc.

Hanul insusi devine personaj in povestirea de cadru. hanu ancutei nu e un han ca toate celelalte. Asezat la rascruce de drumuri, si de veacuri, Hanu Ancutei este o cetate care adaposteste pe povestitori si pe ascultatori, cu totii iubitori de vin din Tara de Jos, baut din oala de lut rosu. Teatral si solemn, pentru ca din modul cum e notata oralitatea vorbirii putem deduce tonul si gesturile personajului comisul Ionita, razasul cel fudul de la Darmanesti, spunea: Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han, -era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo. Si niste porti ferecate cum n-am mai vazut in zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar nu aveau din partea hotilor. De aceeasi parere era si Mos Leonte Zodierul: Asa ziduri ca de cetate, asa zabrele, asa pivnita, -asa vin, -in alt loc nu se poate. Nici asa dulceata, asa voie buna s-asemenea ochi negri; eu parca tot sub ei as sta pana ce mi-a veni vremea sa ma duc la limanul cel fara de vifor. Lirismul sadovenian, invaluitor, transpune adunarea de la han, ca si intamplarile povestite acolo, intr-un timp nedeterminat. Hanul reprezinta, in mic, Moldova dintotdeauna, Moldova oamenilor simpli cu obiceiuri arhaice, cu intamplari care se perinda dupa anume date calendaristice, cu practici savarsite ritualic. Diferitele Ancute care se succed, ca stapane la han, sunt parca una si aceeasi, in ochii generatiilor de bautori si povestasi. Insasi curgerea melodica a propozitiilor, pe care scriitorul rapsod le pune in gura povestitorilor, da impresia de continuitate in valuri fara sfarsit. Iata un pasaj in care punerea verbelor la imperfect sugereaza aceasta imagine poetica: Taberele d cara nu se mai istoveau. Lautarii cantau fara oprire. cand cadeau unii, doborati de truda si de vin, se ridicau altii de prin cotloanele hanului. Povestire care ni se pare ca da, in modul cel mai adecvat, sensul intregului ciclu este Negustor lipscan.

Moldova celor adunati la Hanu Ancutei este o lume statornica, fericita intrucat se poate infrupta din darurile pe care pamantul acestei tari le ofera cu imbelsugare, refractara, mai ales, orice innoiri ale lumii civilizate care i-ar putea strica linistea. Inventiile tehnice ...