Povestirea reprezinta o specie literara a genului epic, avand dimensiuni restranse (poate fi incadrata intre schita si nuvela), cu o actiune limitata la o singura intamplare relatata.
Ca specie, povestirea este cultivate inca de la sfarsitul Antichitatii latine, aparand apoi mentionata in timpul Evului Mediu si in Renastere, cand atinge apogeul prin Decameronul lui Boccaccio.
In secolul al XIV-lea cand in Europa incepe utilizarea termenului de nuvela, nu exista o distinctie reala intre povestire si nuvela deoarece erau construite initial pe aceleasi principii. Astfel, Decameronul lui Boccaccio a fost considerat multa vreme drept o succesiune de nuvele. Confuzia, care are la baza predominanta actiunii in ambele specii, poate fi eliminate prin precizarea ca in povestire actiunea este preponderenta, pe cand in nuvela accentul cade asupra personajului.
Asociate cu temenul de povestire sunt si conceptele de short-story, termen provenit din limba engleza, aplicabil tuturor speciilor de mica intindere, si kurtzgeschichte, termen al limbii germabe ce desemneaza o anumita categorie a naratiunii scurte, la persoana I, cu final deschis.
Povestirea propune o viziune subiectiva a unui narator prin faptul ca evenimentul i s-a intamplat povestitorului sau unui prieten apropiat, detaliu care permite naratorului o buna cunoastere a evenimentului si, implicit, o percepere subiectiva a acestuia. Accentul este plasat asupra actiunii in detrimental evolutiei psihologice a personajului, iar existenta unui singur nucleu epic important determina existenta unui singur plan narativ, ceea ce conduce la o actiune lineara. Personajele sunt construite mai ales prin prisma unui portret moral, cu o vizibila conotatie afectiva, portretul fizic fiind introdus doar schematic, succinct, avand rolul de a sustine de fapt trasaturile interioare ale personajului.
Limbajul povestirii are o vizibila conotatie populara, fiind dominat de marci ale oralitatii (expresii colocviale, formule ale adresarii directe, elemente paremiologice) incadrandu-se adesea intr-un registru stilistic familiar si primind conotatii afective.
Acestor trasaturi li se adauga o serie de trasaturi specifice povestirii in literatura romana: oralitatea este conferita de relatia stransa dintre povestitor si ascultator, este respectat un ceremonial al adresarii ce presupune captarea atentiei, cucerirea ascultatorilor si verificarea atentiei, existenta unei atmosfere de petrecere, sfat sau intimidate si evocarea unui timp trecut, vag istoric, de cele mai multe ori mitic.
Hanu Ancutei este editat in 1928 si capteaza toate sonurile prozelor anterioare, concepute in structura predilecta a povestirii (Ion Vlad); capodopera creatiei lui Sadoveanu se hraneste din taramul creatiei folclorice, valorificand ecouri de balada, intr-un ritm al povestirii tulburatoare cu iz arhaic popular. Conceptii si mod de existenta, limbaj si simtire vin di adancurile unui timp fabulos si real totodata, intalnindu-se ...
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
