George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea și prelungindu-și ecourile până în preajma primului război mondial. Curentul simbolist s-a manifestat prin excelență în poezie; modelul liricii simboliste a influențat, într-o anumită măsură, și teatrul sau proza epocii. El apare ca o reacție atât împotriva poeziei romantice, cât și împotriva celei parnasiene. Simbolismul a fost considerat de cei mai mulți cercetători drept începutul poeziei moderne.

Poezia simbolistă este dominată de ambiguitate, elementul central fiind simbolul; se urmărește stabilirea unor corespondențe între eul liric și lumea exterioară.

Simbolismul românesc s-a manifestat în literatura română aproape sincronic cu simbolismul european, avându-l ca teoretician pe Alexandru Macedonski, conducător al revistei „Literatorul” și ca poeți reprezentativi pe: Dimitrie Anghel, Ștefan Petică, Ion Minulescu și George Bacovia.

Bacovia debutează în 1899, în Literatorul, cu poezia Și toate, semnată V. George. Primul său volum, Plumb, apare în 1916. Volumele următoare sunt: Scântei galbene (1926), Cu voi (1930), Comedii în fond (1936), Stanțe burgheze (1946).

Poetul creează un decor macabru, dezolant, în care apar cadavre, bolnavi, nebuni, moartea, agonia, cavoul, casa-sicriu etc. Provincia reprezintă emblema spațială a poeziei bacoviene. Perspectiva se constituie dintr-un număr redus de repere spațiale: piața, strada, parcul, periferia, cimitirul. Itinerariile personajului sunt puține și limitate, ceea ce nu exclude dezorientarea.

Figurile de stil își aleg termenii din câmpuri reprezentative pentru temele și motivele simboliste; spre exemplu, epitetul cromatic ajunge deseori să aibă valoare de simbol: alb, negru, gri, argintiu - simboluri ale singurătății fizice și morale, ale apăsării sufletești; violetul și galbenul devin simboluri ale unei boli universale ce pare că a cuprins întreaga materie.

Refrenul are o largă și diversificată utilizare în poezia lui Bacovia. Propriu poeziei sale este refrenul reluat în formă (aproape) neschimbată și care conține figura de stil centrală (metaforă sau epitet) a întregului text.

Plumb

de George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt-

Stam singur în cavou și era vânt

Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig-

Stam singur lângă mort și era frig

Și-i atârnau aripile de plumb.

Poezia simbolistă „Plumb” deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916.

Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații și artificială.

Textul este structurat în două catrene corespunzând celor două planuri ale realității: realitatea exterioară (cimitirul, cavoul - simboluri ale unei lumi care-l determină la izolare) și realitatea interioară (sentimentul iubirii, a cărui evocare se face cu disperare, fiind și el condiționat de mediul înconjurător).

Titlul poeziei - Plumb - sugerează, atât prin culoarea cenușie, cât și prin greutatea sa mare, apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire. Semnificația titlului este adâncită și prin utilizarea unor termeni aparținând aceluiași câmp lexical - cel al morții: sicriu, cavou, funerar, coroană, mort.

Cuvântul-cheie plumb este folosit obsesiv ca determinant sugerând faptul că materia nu intră în putrefacție (caracteristică generală în poezia lui Bacovia, în care universul apare descompus, oamenii înșiși sunt descompuși), ci în împietrire. Presiunea fiind prea mare, poetul se petrifică (plumbul are o greutate specifică mare și o culoare cenușie-albăstruie). Sensul metaforei-simbol plumb se dezvăluie în momentul în care poetul invocă amorul de plumb, indicând apăsarea sufletească, sentimentul înăbușit, impresia de univers închis.

Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial, generat de dispariția/ moartea afectivității: Dormea întors amorul meu de plumb. Cuvântul întors constituie misterul poeziei. Este vorba de întoarcerea, cum va spune Lucian Blaga, cu fața spre apus, care înseamnă moarte. Poetul își strigă zadarnic amorul încercând să se salveze dintr-un univers al cărui prizonier este. Aripele acestuia sunt de plumb, ele presupunând acel zbor în jos, căderea surdă și grea, moartea.

La nivel morfologic, se remarcă prezența verbelor, în marea lor majoritate statice. Timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei stări de angoasă: dormeau, stam, era, scârțâiau, dormea, atârnau. Cele două verbe la timpul perfect compus (am început) și la modul conjunctiv (să strig) sugerează disperarea poetului atunci când conștientizează că universul înconjurător este cuprins de atmosfera sumbră a morții. Adverbul adânc așezat lângă verbul dormeau sugerează somnul veșnic, moartea.

La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziții principale, independente, coordonate prin juxtapunere sau copulativ. Se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus: Dormeau adânc sicriele de plumb; dormea întors amorul. Repetarea conjuncției copulative și realizează suprapunerea de imagini pentru a reda aceeași stare.

La nivel stilistic, se remarcă prezența simbolului central plumb, asociat metaforelor: flori de plumb, coroanele de plumb, aripile de plumb.

Muzicalitatea interioară se realizează prin paralelismul sintactic al strofelor.

În ceea ce privește prozodia, Plumb are o construcție riguroasă: două catrene, rimă îmbrățișată, măsura de 10 silabe, ritmul iambic alternând cu cel amfibrahic.

Din punctul meu de vedere, poezia „Plumb” se încadrează în estetica simbolistă prin atmosfera creată, prin muzicalitate, prin folosirea sugestiei, a simbolurilor și a corespondențelor, prin zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă. Poezia evidențiază eul liric solitar, înspăimântat de lumea în care trăiește și în care nu se poate integra. Se prezintă o lume ca un adevărat cimitir, o lume în care elementele care, în general, sugerează viața („flori”, „amor”) apar împietrite. Prin intermediul corespondențelor, lumea materială este asimilată trăirilor sufletești, realitatea devenind o proiecție a stărilor sale de spirit.