G Călinescu, G V Bacovia

G. Bacovia mosteneste de la Traian Demetrescu sentimentalismul proletar, tinuta de refractar, nostalgia maladiva, filozofiile triste si mai ales tonul de romanta sfasietoare, cu complicari estetice, precum auditia colorata. Simbolismul poetului e acela din traditia sumbra a baudelairianismului, cu ploi insinuate, provincie, urat funebru, monotonie burgheza, tristeta autumnala: sanii surpati ai iubitei, iar de la tuberculosul Jules Laforgue toamnele insalubre, tusea si ftizia, in timp ce nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid, claviristele care canta marsuri funebre de Chopin isi au origi- nea in Maurice Rollinat. Elementul fundamental din poezia lui Bacovia este apa. O apa trista, ostila. Ploaia nu e ritm monoton, refrigerant sau dezlantuire grava a cerului, ci e un agent corosiv, distrugator, fara nimic psihologic. Iti trebuie putin catar, cateva ace de reumatism, un picior alunecat gol, din galosul legat cu sfoara, in noroi, o casa in care sa ploua noaptea, cu miros de grinda putreda, pentru ca senzatia sa se comunice. Ploaia este receptionata cu un plaman surpat, lichefiat, usor asfixiabil. De aceea din solitudinea si muzica ei se inalta nelinistea dyspneei: Nu-i nimeni pe drum: Pe-afara de stai Te-nabusi de fum iar permanenta fenomenului, putand da totusi stari de contemplatie aproape in absolut, ramane numai teroare de pacient contrariat de clima: Afara ninge prapadind Potop e inapoi si inainte Si ploua, si ninge, Si ninge si ploua sau un penibil sentiment fizic de insalubritate: Nu e nimeni ploua plange-o cucuvaie Pe-un acoperis de piatra-n noapte cu ecouri de sivoaie, Vai, e ora de-altadata, umbre ude se-ntretaie Si-n, curentul unui gang atipesc, plin de ploaie. Penatratia umezelii pestetot, atmosfera cetoasa care inabuse, crasmele umede, murdare, zidurile vechi ce se darama, peretii uzi si frigul, un mort evreiesc pe ploaie, o fata ingropata pe ploaie, toate acestea sfarsesc prin a da nervi, prin a exaspera. Poetul zgaltana nervos fereastra iubitei ca sa-i arate cum ploua cu frunze, bolnavii isterizati racnesc la ploaie, vitele rag, racnesc si nebunii si innebunesc oamenii normali, ceta- tenii delireaza, vorbesc singuri pe drum si rad in nestire, cuprinsi de un raget intern asemeni osanditilor din cercul al treilea infernal care urla in bataia ploaiei. Ca supreme condensari ale teroarei de umid sunt de citat Lacustra, halucinatie a unui diluviu ce izbeste cu valuri de apa pe adormit: De-atatea nopti aud plouand, Si parca dorm pe scanduri ude, Aud materia plangand In spate ma izbeste-un val- Sunt singur, si ma duce-un gand Tresar prin somn si mi se pare Spre locuintele lacustre. Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se intinde, De-atatea nopti aud plouand Pe-acelasi vremuri ma gandesc Tot tresarind, tot asteptand Si simt cum de atata ploaie, Sunt singur, si ma duce-un gand Pilotii grei se prabusesc. Spre locuintele lacustre si ...