Epopeea lui Ghilgames

Psalmodiate in procesiunile religioase, pagane sau crestine, chiuite in toiul petrecerilor, impletite cu bocetele inmormantarilor sau scandate la rascrucile ulitelor in zile de targ, povestile care au leganat copilaria lumii s-au inchegat mai tarziu in lungi poeme ce-au infrant neinchipuita cruzime a uitarii.

Necunoscutii barzi care le-au cules din trecut pentru a le darui viitorimii, au imbogatit comorile adunate de la cei multi cu cate o nestemata, slefuita de simtirea proprie, si astfel, frumos oranduite in armonia versului, ele au alcatuit izvoare din care avea sa se adape inspiratia marilor opere literare de mai apoi.

Leagan al inceputurilor civilizatiei, pamantul Mesopotamiei, cand parjolit de arsita soarelui, cand scaldat de binecuvantata revarsare a Tigrului si Eufratului, ascundea sub straturile cetatilor si metropolelor scufundate veac dupa veac de macinarea timpului margaritarul celei dintai plasmuiri a umanitatii.

Din frica de moarte, ce s-a ingemanat prima suflare de viata si goana inchipuirii dupa vrajitul miraj al vesniciei, s-a tors firul celei mai vetuste povesti ce-o stim a sta la inceputurile nazdravanului ghem, care s-a rostogolit pana pe pragul zilelor noastre in feerica despletire a marilor legende ale lumii, povestea zbuciumului si a ratacirilor regelui Ghilgames.

Din paginile acestei epopei se desprinde omul Ghilgames. Setea lui de prietenie, dorinta apriga de a-si fauri o glorie, indemnul spre fapte vitejesti, frica de moarte si goana istovitoare dupa aflarea vesniciei, sunt tot atatea sentimente adanc umane si universal valabile. Cel dintai erou al lumii iubeste si dispretuieste, plange si se vaita, sufera si uraste, se bucura si bea pana la fund din cupa deznadejdii, aidoma oricarui om din toate timpurile, aidoma oricaruia dintre noi.