Eminescu - între romantism și decadentism

Daca privim opera lui Eminescu din perspectiva comparativa a istoriei literare si tinand cont de criteriul cronologic, poetul ar face parte din ceea ce, in Italia si in Europa, poarta numele de a doua generatie romantica, sau romantica tarzie, ale carei limite si defecte sunt bine cunoscute, asa incat ceea ce etapa aurorala a romantismului adusese nou si fecund se va estompa pana la propria autoanulare, aproape am putea spune ca isi da replica lui insusi: sentimentul devine sentimentalism, noua viziune dialectica a istoriei ce permisese o lectura organica a acesteia, capabila deci sa conjuge trecutul si prezentul in marea matca a devenirii, se transforma acum de cele mai multe ori in simpla placere, chiar in prost gust, pentru traditia istorica, pentru foiletonul oleografic; spiritualismul devine pietism si retorica bigota. Este evidenta, deci, pentru oricine s-a apropiat de un poet de marimea lui Eminescu, necesitatea sublinierii deosebirilor menite sa alunge echivocul dat de un amalgam de tipare si teme, care se deduce, in mod gresit, din faptul ca Eminescu este contemporan acelei generatii. De aceea, inca de pe vremea lui Ramiro Ortiz e consacrata asocierea marelui poet roman cu Leopardi, cu intentia de a-l integra in mod implicit in matca majora a romantismului european. Daca pot fi comparati ca importanta, o comparatie a viziunii despre lume ce se desprinde din poezia fiecaruia impune totusi reliefarea unor deosebiri fundamentale.

Vom adauga imediat ca punctul de intersectie intre cele doua microcosmosuri se verifica, lucru deloc lipsit de importanta, in directia gandirii leopardiene care este mai putin reductibila la mediul pur romantic. Ma refer la raporturile de analogie, indelung studiate si care de altfel implica si diferente, intre vointa de a fi schopenhaueriana si acea natura cu chip jumatate frumos jumatate inspaimantator pe care o intalneste islandezul din Micile opere. Oricum, nu trebuie uitat ca filosoful si poetul trudeau cam in aceeasi perioada in jurul acelorasi concepte (intrucat, inca dupa prima editie a cartii Lumea ca vointa si reprezentare din 1818, Schopenhauer nu considera incheiat studiul sau asupra operei majore), dar fara a sti unul de celalalt. Nu trebuie uitat nici ca marele Arthur a ramas, pana la succesul confirmat de reeditarile din ultimii ani ai existentei sale, aproape toata viata mai mult decat subestimat, ignorat; substanta filosofica ce alimenteaza marea perioada romantica fiind, asa cum se stie, idealista.

Vointa de a fi si Natura vitrega ne pun in fata unei conceptii ce contrazice crezul romantic sintetizat in celebra ecuatie hegeliana care uneste in ea si rationalul si realul: invers, Vointa sau Natura, care privilegiaza perenitatea speciei pe baza fericirii individuale, trimit la o viziune universala periculoasa prin acefalitate si oarba de orice finalitate (cui foloseste? ) care sa nu fie propria auto-afirmare egoista, hedonista, pentru placerea de a se obiectiva, asa cum sustine insusi ...