Romanul romanesc intra in faza moderna prin trei romancieri ai perioadei interbelice: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu. Romanul inlocuieste ca dominanta epica, povestirea si nuvela cultivate in primele decenii ale secolului al XX-lea, cand literatura romana avea povestitori, dar nu romancieri.
Incontestabli monumental, romanul Ion, aparut in 1920, este rezultatul unui indelungat proces de elaborare. Ion este o creatie epica care sondeaza ochiul avizat al scriitorului, un roman-fresca apartinand precumpanitor curentului realist, cu evidente semne ale clasicismului si naturalismului.
Tema operei o constituie lupta taranului roman pentru pamant. Mesajul romanului are o mare incarcatura de valori etice, dominanta diind ideea ca dorinta de pamint duce inevitabil la dezintegrarea morala a individului, in conditiile depasirii limitelor normalului.
Puternic individualizat, Ion al Glanetasului din Armadia traieste cu o viata proprie de o intensitate fara precedent in romanul romanesc, dar se vadeste, prin sentimentul sau de apriga iubire posesiva a pamantului, valabil universal. El incepe a se diferentia, imbogatindu-si valentele sufletesti prin fatalitatea amorului care il duce somnambulic spre moarte, sub loviturile de sapa ale rivalului sau, George al lui Vasile Baciu. Lumea noua a creatiei lui Liviu Rebreanu se cristalizeaza sub puterea pasiunii. Hora care deschide romanul Ion ne introduce, de la inceput, intr-un climat torid, de o comprimata electricitate. Tacerea stranie, zapuseala sufocanta, aparenta letargie se rezolva in izbucnirea frenetica a jocului. Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului si nu are astampar de patima care clocoteste in jur, asmutita mereu de cei trei lautari, tocmiti sa-si rupa arcusurile, sa mai spuna o data cantecul ce salta aprig, tnfocat. Hristosul de tinichea ruginita zace departe de gandurile celor prinsi in vartejul patimii dogoratoare. Tropotul jucatorilor bate cu putere ritmurile Somesanei si nu vrea cu nici un chip sa se potoleasca. Tiganul s-a oprit sa-si mai traga sufletul, dar flacaii se reped la el, amenintator. Cativa pasi mai departe, fetele nepoftite la joc, razand silit; printre ele se rataceste si cate o nevasta tanara. Copiii se lasa la pamant sa contemple picioarele dezgolite ale dansatoarelor. Ion o strange pe Ana, cerandu-i aprins sa vie, stie ea. O zareste pe Florica si ca sa si-o alunge din minte, din simturi, fiindca asa trebuie, trage din sticla cu rachiu. Anei ii sopteste cuvinte pasionale, insa puterea din care cresc acestea nu e a dragostei adevarate, caci se vede bine de pe acum ca el nu o vrea pe Ana, vrea pamanturile lui Vasile Baciu, pe cand ea tremura de emotia iubirii. O strange in brate, dar salutul neasteptat, batjocoritor al lui Ilie Onu: Noroc, noroc, Ioane, vine ca o dezvaluire rece.
Dojana preotului il sfichiuia ca un bici fe foc. Numai ticalosii sunt astfel loviti in fata lumii intregi. Dar el de ce e ticalos? Pentru ca el ...
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
