Despre fatalismul mioritic

Ne vom opri in continuare asupra unei teme - fatalismul mioritic - care se constituie intr-un capitol decisiv al istoriei exegetice, insumand totodata raspunsurile semnificative la una dintre intrebarile fundamentale: de ce pastorul isi accepta soarta cu atata seninatate?; de ce, in aceste conditii, Miorita s-a bucurat de ,,adeziunea" fara precedent a romanilor practic din toate colturile tarii?

,,Cercetatorii de pana acum s-au lasat fascinati in primul rand de comporta?men?tul ciobanului amenintat cu uciderea; ei au cautat raspunsuri la intrebarea daca felul in care reactioneaza pastorul in fata mortii iminente reprezinta o dovada de optimism sau pe?si-mism? Daca poporul roman e un spirit resemnat sau unul luptator?" . Aceasta isto?rie a interpretarilor, cu evidente conotatii filosofice, e marcata de cateva puseuri acu?za?toare urmate de fiecare data de replici justificative. Dupa al doilea Razboi Mondial, aceste excese isi pierd din intensitate, remarcandu-se, in schimb, o ampla ofensiva a con?cep?tiei nonfataliste - G. Calinescu, C. Brailoiu, A. Fochi si M. Eliade fiind repere so?lide ale acestui curent.

Seria polemica e inaugurata inca in 1854 de catre francezul Jules Michelet, un apropiat al pasoptistilor si unionistilor romani refugiati la Paris care, se stie, a realizat prima traducere intr-o limba straina a Mioritei. Acesta remarca si acuza, totodata, o prea usoara resemnare a ciobanului in fata mortii. Dar ceea ce avea sa contrarieze sunt con-cluziile lui J. Michelet: ,,Mai este insa in ea, din nefericire, o trasatura nationala: re?sem?-narea prea usoara. Omul nu se lupta cu moartea; nu se incrunta catre ea; el o pri?meste, se insoara cu aceasta <<craiasa>>, a lumii mireasa si mistuie, fara sa murmure, aceas?ta casatorie. Abia desprins din natura, pare ca se simte mangaiat de faptul ca se reintoarce iarasi in sanul ei" .

Francezul avea toate circumstantele de partea sa. La o lectura abrupta si la o ana-liza simplista, din exterior, mesajul pare cu adevarat acesta. Cu certitudine ca multi alti reprezentanti ai altor culturi si civilizatii ar da, fara rea-credinta, poate cu o usoara con-sternare, acelasi verdict. Deci putem vorbi de o franchete prea putin amendabila.

Alexandru Odobescu (1861) este primul care respinge ideea fatalismului mio?ritic, fara insa a cauta o interpretare oarecare pentru modul in care se petrece moartea. Odobescu este de parere ca la radacina atitudinii ciobanului ar sta regretul de a pa?ra?si viata in floarea varstei si, deci, substanta baladei nu are nici o urma de fatalism, ci doar o tristete vadita a ,,junetii invinse". Cat priveste intriga de la stana, e socotita ne?sem-nificativa, deoarece a fost grefata ulterior .

In viziunea lui Aron Densusianu (1895), ciobanul din varianta Alecsandri, care ,,sta pasiv ca mielul la junghiere, cu toate ca in cantec se zice ca el ar fi mai voinic", are o atitudine ,,cu totul neinteleasa, nenaturala", in special daca ne gandim ca ciobanii ,,sunt foarte indrazneti si bataiosi" . Pornind de la aceste premise, A. Densusianu reia teza lui A. Russo si afirma ca, intr-adevar, Miorita trebuie sa fi fost o epopee pastorala autohtona, ivita in miscarea de transhumanta, insa ceea ce s-a pastrat nu sunt decat ra?ma-site, fragmente ale acestei epopei, iar episodul in care ciobanul ia atitudine s-a pierdut in negura timpului. De aceea nu putem vorbi de nici o nuanta de fatalism, o dovada in plus fiind si repertoriul baladelor romanesti, populate cu eroi vrednici si viteji.