Structura Formală și Semantică a Substantivelor Comune

CAPITOLUL I

Definiţia si clasificarea în limba română a substantivelor comune

DEFINIŢIE

Termenul substantiv provine din latinescul substantivum, prin care se numea substanţa, adică obiectul.

„Substantivul este partea de vorbire care denumeşte lucruri, fiinţe sau noţiuni abstracte şi care se modifică, în cele mai multe limbi, după număr şi caz.”

„Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumeşte obiecte în sens larg, concretizate în: fiinţe umane (băiat, muncitor, student), lucruri (stilou, masă, scaun, casă), fenomene ale naturii (ploaie, ceaţa, zăpadă), acţiuni (alergare, coborâre), stări (bucurie, durere), însuşiri (frumuseţe, înţelepciune), etc.În acelaşi timp, indică numele ce se pot da unora dintre aceste obiecte pentru a le deosebi de altele din aceesi categorie sau de acelasi fel, pentru a le individualiza (Andrei, Maria, Argeş, Piteşti).”

„Substantivul este o categorie lexico - gramaticală deschisă, ce reprezintă aproximativ 50% din totalitatea cuvintelor limbii române, fiind, alături de verb, o clasă fundamentală, implicată în definirea celorlalte clase lexico – gramaticale.Se distinge prin următoarele trăsături: morfologic, prezintă gen fix si flexiune în raport cu numărul, cazul si categoria determinarii; sintactic, poate forma împreună cu verbul nucleul unui enunţ şi este centrul grupului nominal, selectând adjuncţi, între care specifici sunt determinanţii si adjuncţii genitivali; semantico - pragmatic, se caracterizează prin modul specific în care îşi asociază referentul, numai în combinaţie cu un determinant.”

CLASIFICAREA SUBSTANTIVELOR

1. DUPĂ SENS

După sens, substantivele se împart în două grupe mari: comune si proprii.

1.1. COMUNE

Substantivele comune reprezintă obiectele prin însuşirile lor comune, care individualizează clasa prin ele înseşi, întrucât indică un exemplar oarecare dintr-o categorie de entitaţi teoretic identice: om, femeie, casă, soare, viaţa, fericire, inteligenţă, energie, etc. „Specific acestora le e faptul că pentru a se realiza individualizarea obiectului – substantiv se apelează la elemente exterioare care pot fi cuvinte – morfem (articolul nehotărât si cel hotărât), cuvinte cu funcţie sintactică (atribute adjectival – pronominale şi atribute calificative), sau o asociere a unor cuvinte – morfem (articolul hotărât şi cel adjectival) cu cuvinte cu funcţie sintactică (atribut adjectival calificativ)” .Trebuie facută o diferenţă între trăsăturile prin care se pot individualiza clasele si obiectele şi trăsăturile generale ale obiectivităţii (volum, formă).Cand cele două tipuri coexistă, obiectele (şi substantivele care le reprezintă) sunt numărabile (discrete, discontinue); Substantivele numărabile sunt cele care denumesc obiecte separate, care se pot număra. Cele mai multe substantive care denumesc fiinţe, lucruri, evenimente şi locuri intră în această categorie. Substantivele numărabile au formă de plural, pot fi determinate de atribute (numerale, adjective) care exprimă cantitatea: trei purceluşi, o mulţime de probleme, câteva minute; Cand cele din urmă lipsesc, obiectele sunt nenumărabile, continue.Substantivele nenumărabile denumesc noţiuni care nu pot fi numărate şi deci nu admit ideea de singular sau plural, precum o mare parte din noţiunile abstracte. Aceste substantive fie au numai formă de singular (sau forma lor de plural are un sens diferit), fie au numai formă de plural (sau forma de singular este practic nefolosită).

Exemple:

1.defective de plural (singularia tantum): oxigen, nisip, fericire, sete, unt, lapte;

2.defective de singular (pluralia tantum): zori, tărâţe, plete, viscere, mezi, memorii.

Substantivele comune ce reprezintă obiectele numărabile sunt de două feluri: individuale si colective.

1.1.1. Substantivele comune individuale desemnează obiecte indivizibile (prin diviziune îşi pierd proprietăţile fundamentale: prin divizarea unui televizor in două obiectul se distruge).Gramatical, ele prezintă opoziţia singular – plural: televizor – televizoare, casă – case, om – oameni etc.

1.1.2. Substantivele comune colective sunt divizibile (prin diviziune îşi păstrează proprietăţile definitorii: prin divizarea unei oşti se obţin două oşti mai mici...). Au două opoziţii: mulţime – element şi, pentru fiecare dintre acestea, opoziţia singular – plural: pădure – copac / pădure – păduri, copac – copaci; oaste – soldat / oaste – oşti, soldat – soldaţi.

Substantivele comune nenumărabile (nediscrete, continue) se referă la obiecte care nu au trăsăturile obiectualitaţii (volum, formă) şi nu dispun însuşirile în mod distinct pe unităţi. Gramatical, fie au formă de singular (aur, argint, cinste, corectitudine) fie numai de plural (tăieţei, blugi, aplauze, zori).