Romantismul

Prin mijloacele de expresie şi preocupări, romanul e considerat ca o derivaţie din epopeea antică; vastele poeme omerice,deşi au stabilit o circulaţie naivă între om şi divinitate, au dat precădere acţiunii umane; însăşi comedia dantescă e un roman al supraexistenţii, închipuită cu atât realism al iluziei, încât faptele par a se dezlănţui aievea.Îmbrăţişând toată realitate, străbătând cuceritor prin aleele subconştientului, sau desfătându-se în jocul fanteziei - în centrul romanului modern vom găsi, cu predilecţie, pe om.

Romantismul a cunoscut romanul ca o conferinţă lirică sau ca temă declamatoare, în jurul sentimentelor nobile; e meritul realismului de a fi dat primele creaţiuni epice: Balzac e primul mare făuritor de oameni, prin ""concurenţa cu starea civilă.Din antichitate, se aproprie mai mult de roman realismul Iliadei şi idilicul uman din Daphnis şi Chloe. Romanul se alimentează dim marele bazin al vieţii; obiectiv prin materialul din care porneşte, el reda succeciunea fizionomiei interioare a diferitelor epoci istorice; nu e însă o copie a realităţii: aceasta cade în sarcina istoriei politice şi sociale. Romanul, cu metode diferite, mulează-n pasta umană o infinitate de categorii psihice: Flaubert, Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Proust, Gâde - purced dintr-un vast teren comun, se diferenţiază însa prin unghiul de viziune personală aplicat realităţii. Tehnica fiecăruia e un aliat, un mijloc de expresie al viziunii personale.

Societatea burgheză, prin aspectul ei economic destul de omogen, pare o mare uniformă; de fapt, individualismul lumii moderne complică realitatea în atâtea aspecte, încât romanul organizat pe grup, ca gen, devine o icoană multiplă a realităţii variate; în cea mai obiectivă formă literera se realizeză nenumărate prisme temperamental diferenţiate.

Albert Thibaudet, acest ingenios arhitect al criticei, a construit o serie de coridoare, urmărind itinerariul romanului modern, mai ales francez: cartea lui , "Le liseur de romans", nu e o dogmatitare a genului, ci numai o sistematizare preţioasă a lui. În varietatea speciilor, sunt însa caractere comune ale categoriei generale ce le însumează.

Conştiinţa literară contemporană se realizează eminent în roman; de la marea afirmare individualistă a dramei ibseniane, teatrul a cedat pasul epicii, cu toată existenţa unui Shaw, Pirandello - sau a exuberanţilor expresionişti germani. Invazia romanului e o acaparare, dar nu şi o epuizare impusă genului; pulverizarea în subdiviziuni sau în confuzia cu alte genuri s-a înregistrat, cu îngrijorare, de păzitorii credincioşi ai dogmelor critice.

În măsura în care acestuia anecdota îi aparţine bogat, lirismul s-a refugiat în "poezia pură"; s-a concentrat în esenţe spirituale, contrastând violent cu tot ce l-ar face să aibă contingenţe cu romanul.

Disocierea contemporană dintre proza şi poezie a mers până la diferenţele de natură, nu numai la simple deosebiri formale; tehnica lirică s-a complicat, pentru a se elibera de tehnica epică.

Însăşi literatura noastră e în consonanţa cu aspectul comun contemporan; copleşitoarea cantitate de nuvele din perioada sămănătorista, antebelică, s-a diminuat rapid; aproape fiecare prozator îşi cugetă romanul sau, dacă nu l-a realizat sau dacă nu şi-a concentrat chiar toată energia în acest domeniu.

În evoluţie spre o supremaţie aproape îmdeplinita, romanul nostru a avut să lupte în contra a două mari impedimente: documentul pitoresc sau pur înregistrator, şi lirismul, ce marca mai adeasea un tendenţionism transformat în pledoarie socială, când nu era mărturia directă a lipsei de creaţie obiectivă.

De la Filimon, pictor colorat şi îndrăzneţ al societăţii fanariote, dar scriitor stângaci şi încurcat în reţelele stereotipice ale uni romantism în gustul obştesc al vremii, trecând prin lirismul d-lui Sadoveanu, furişat în trecut şi evocator al naturii, ca şi prin naturalismul său fărâmiţat în episodic fără analiză interioră, sau prin agresiunea tendenţioasă a rudimentului de psihologie a lui Vlahuţă şi poposind lângă seninul ochi de viaţă din opera lui Duliu Zamfirescu, romanul românesc rămâne încă o enigmă. Slavici şi Agârbiceanu, cu o intrigă greoi condusă, o psihologie superficială, naivă sau convenţională, înăbusesc creaţia liberă în moralism optimist sau posomorât; prin peisagiul local şi orizontul limitat al personagiilor, constituiesc flora regionalistă a genului.

Semnalul l-a dat d. Liviu Rebreanu, prin definitiva emancipare a romanului, de document şi lirism; construind pe dimensiuni mari, d. Liviu Rebreanu aduce aspectul creaţiei-bloc, de tehnică balzaciană (Ion) - sau îşi strânge fibrele de atenţie în analiza crizei morale, a cazului de conştiinţă , metodic şi bogat înlănţuit, halucinant prin tenebrele lui interioare (Pădurea Spânzuratilor).

Cu stăruinţi prea accentuate asupra mediului social, cu titlul de prea obedientă documentare, pe planul tranziţiei istorice, d. N. Davidescu ne-a dat monografia descompunerii, parditului conservator; d. Dem. Teodorescu cu vervă realistă, subiectivă, ne-a dat tabloul frământărilor din epoca neutralităţii.

Romanul d-lui I. Minulescu, "Roşu , galben şi albastru", operă de vervă satirică şi de virtuozitate a formei, se abate de la creaţie, prin derogarea realităţii în simplu decor grotesc; iar naturalismul exterior şi excesiv din "Diplomatul, tăbăcarul şi actriţă" al d-lui C. Ardeleanu mărturiseşte un efort de lărgire a cercului de inspiraţie epică.

Consolidarea genului corespunde cu ecloziunea lui; după realizările liricei, se pare că intrăm în contemporaneitatea larg creatoare prin brusca irupere a fluxului epic. În lumina creaţiei şi prin dexteritatea tehnică, cohorta eroică a romancierilor noştri poate statornici speranţe ce rămân a fi egalate dacă nu depăşite.