Rolul literaturii în perioada pașoptista

SINTEZĂ

1. Literatura „paşoptistă” acoperă, ca denumire, o realitate în acelaşi timp socială, culturală şi literară. În mod aproape unanim, istoria literară fixează perioada literaturii „paşoptiste” între finele deceniului al 3-lea al secolului trecut (aproximativ 1830) şi finele deceniului al 6-lea (aproximativ 1860). Legată de importante evenimente politico-sociale, această delimitare cronologică nu are totuşi nimic rigid : trebuie doar să precizăm că debutul perioadei paşoptiste este legat de ieşirea Ţărilor romane de sub dominaţia exclusiv otomană şi de începutul unei europenizări economice ; iar încheierea perioadei paşoptiste va fi marcată de realizarea celui mai aprins vis al generaţiei, de Unirea Principatelor şi de dobândirea libertăţilor politice. După această dată, adică după 1860 frontul paşoptist se destramă, iar unitatea asigurata de idealurile comune aparţine trecutului.

Din punct de vedere literar, limitele perioadei sunt marcate de apariţia primelor scrieri declarat romantice şi de orientarea pro-romantică a sensibilităţii publicului; astfel, traducerea – în anul 1830 – a Meditaţiilor poetului francez A.de Lamartine de către I. Heliade Rădulecu capătă aproape valoare de simbol. La cealaltă extremitate a perioadei, anul 1860 aduce afirmarea în cultura noastră a unei noi generaţii, a generaţiei „postpaşoptiste” : Odobescu, Haşdeu şi N. Filimon devin cunoscuţi în deceniul 1860 – 1870. Apariţia lui M. Eminescu şi impunerea noii mentalităţi generate de Junimea şi de critica lui Titu Maiorescu pun capăt perioadei paşoptiste şi postpaşoptiste; o data cu primele poezii eminesciene se schimba fundamental stilul poetic romanesc.

Din punct de vedere cronologic, epoca paşoptista durează, prin urmare, aproximativ între 1830 – 1860; aceasta nu înseamnă că opere în spirit paşoptist nu ar fi existat înainte de 1830 şi după 1860. O generaţie de scriitori afirmaţi după Revoluţia de la 1848, scriitori care aduc elemente noi, continuând – in liniile ei fundamentale – direcţiile literaturii paşoptiste, aparţine epocii numite „postpaşoptiste”. În general, exista o continuitate de stil şi de spirit între opera scriitorilor paşoptişti şi a celor postpaşoptişti : după cum arată şi numele dat de istoria literară, ceea ce îi apropie este mai important decât ceea ce îi desparte.

Epoca paşoptistă înseamnă, înainte de toate, epoca începutului literaturii noastre moderne şi romantice ; prin opera scriitorilor afirmaţi după 1830, se instaurează un nou climat literar şi o nouă stare de spirit. Cultura trecutului – o cultura predominant feudală, întârziată în raport cu restul Europei – va fi pusă în discuţie din perspectiva modernizării, adică din cea a acordului cu evoluţia literaturii europene. Punerea de acord se manifeste şi în faptul că întreaga literatură paşoptista va fi creată în spiritul esteticii romantice, adică în spiritul curentului literar dominant în Europa acelor ani. Majoritatea scriitorilor paşoptişti sunt romantici, literatura acestei epoci prezentând o omogenitate remarcabilă şi neatinsa de etapele ulterioare.

Romantismul paşoptist este un romantism specific,colorat naţional, închinat idealurilor Revoluţiei de la 1848 : evenimentele acestui an vor reprezenta punctul crucial al existenţei tuturor scriitorilor de care ne ocupăm Participanţi sau simpatizanţi si revoluţiei, scriitorii creează o literatură în care idealurile înaintate ale epocii îşi fac simţită din plin prezenţa.

Existenţa socială a majorităţii scriitorilor paşoptişti – cel puţin a celor din Principate – se aseamănă : fii de mari boieri sau de mici boieri, paşoptiştii şi-au făcut educaţia în Franţa, au asimilat ideile culturii franceze a epocii lor; hrăniţi şi cu ideile social - politice ale Revoluţiei franceze, au încercat să le aplice ţării noastre, aflate încă într-o organizare socială aproape feudală; intrând în conflict cu propria lor clasă şi cu domeniile regulamentare , impuse de o putere străină,au suferit persecuţii, închisoare sau surghiun, au fost împiedicaţi de cenzură să-şi expună direct ideile în scris; după înfrângerea revoluţiei şi intrarea trupelor străine în ţară, au fost exilaţi vreme îndelungată sau izolaţi în interior. După Pacea de la Paris (1856), s-au întors în ţară, şi-au reluat activitatea, realizând Unirea Principatelor şi începutul modernizării ţării. Această „schemă biografica” este valabilă pentru majoritatea scriitorilor paşoptişti : încă o dovada a faptului că generaţia s-a simţit solidară, angrenată în opera de renaştere naţională şi acţionând sub imperative comune.

Ca primă generaţie romantică şi primă generaţie a literaturii noastre moderne, scriitorii paşoptişti au creat – din mute puncte de vedere – o literatură substanţial nouă faţa de epocile anterioare : de aceea, ei au jucat rolul unor novatori, chiar rolul unor pioneri în variate zone ale literaturii.