Poziția literaturii traduse în cadrul polisistemului literar

Itamar Even-Zohar - cercetător și profesor la universitatea de la Tel Aviv, a abordat poziția literaturii traduse în cadrul polisistemului literar, subiect care va fi prezentat în lucrarea dată.

Itamar Even-Zohar consideră că traducerea joacă un rol important în cristalizarea culturilor naționale, deși aceasta nu a fost îndeajuns studiată. În plus, există foarte puține lucrări dedicate acestei probleme.

De obicei, traducerile au fost menționate doar la modul general, fie prin intermediul unor lucrări traduse, fie în diferite perioade ale istoriei unei literaturi naționale. În consecință este greu de stabilit care este funcția literaturii traduse pentru literatură sau care este poziția acesteia în cadrul literaturii. Pe lângă aceasta, literatura tradusă nu poate fi concepută și ca un sistem literar particular. Pornind de la această idee, Itamar Even-Zohar și-a pus o serie de întrebări. Una dintre acestea ar trebui îndeosebi să-i intereseze pe specialiștii care abordează problema traducerilor. Această întrebare sună în felul următor: Ce relații se stabilesc între lucrările traduse, prezentate ca fapte complete, importate din alte literaturi, detașate de contextele sursă și în consecință, neutralizate din punct de vedere a luptei între centru și periferie?

Itamar Even-Zohar este de părere că lucrările traduse corelează cel puțin prin două modalități: a) prin modul în care textele sursă au fost selectate de literatura țintă, neexistînd nici o legătură între principiile de selectare și co-sistemele locale din literatura țintă;

b) prin modul în care literatura tradusă adoptă anumite norme, tendințe, pe scurt- în utilizarea repertoriului literar, care rezultă din relațiile lor cu celelalte co-sisteme locale.

Aceste modalități nu doar justifică, dar și impun necesitatea de a studia literatura tradusă din punct de vedere al teoriei polisistemului. Astfel, Itamar Even-Zohar consideră că literatura tradusă nu este un sistem integrant din cadrul oricărui polisistem literar, ci cel mai activ sistem din cadrul acestuia. Întrebarea e următoarea: Care este poziția sa în interiorul polisistemului și care este legătura între poziție și tipul repertoriului global al acestuia?

Poziția literaturii traduse poate fi de 2 feluri: centrală sau periferică. Autorul subliniază faptul că literatura tradusă nu poate ocupa tot timpul poziția periferică în cadrul polisistemului literar. Aceasta depinde de constelația polisistemului literar. Atunci când literatura tradusă ocupă un loc central, înseamnă că ea participă activ la modelarea centrului polisistemului, devenind astfel o parte integrantă a forțelor inovatoare și poate fi identificată cu evenimente importante în istoria literaturii.

În asemenea cazuri, nu există distincții clare între textele “originale” și cele “traduse”, iar de cele mai multe ori, scriitorii, care reprezintă canonul literaturii respective, sunt cei care realizează cele mai apreciate traduceri.

Mai mult decât atât, traducerile devin mijloace de elaborare a noului repertoriu literar, atunci când apar noi modele literare. Itamar Even Zohar evidențiează faptul că prin intermediul lucrărilor străine în literatura țintă sunt introduse noi trăsături, care nu au existat anterior. Acestea includ nu doar noi modele care ar putea înlocui realități literare, dar și noi modele, tehnici compoziționale. Este clar că principiile de selectare sunt determinate de situația care guvernează polisistemul, adică textele sunt alese ținând cont de compatibilitatea acestora cu noile abordări și funcția inovativă pe care o are literatura tradusă în cadrul literaturii ținte.

Autorul explică care sunt condițiile ce generează astfel de situații. El subliniează 3 cazuri:

a) când un polisistem nu s-a cristalizat, adică atunci când o literatură este “tânără”, în proces de formare;

b) când o literatură este “periferică” în cadrul unui grup mare de literaturi corelate, când o literature are o poziție “slabă” sau ambele;

c) când sistemul literar trece printr-o perioadă de criză sau când există “goluri literare” în literatura respectivă.

Deci literatura tradusă îndeplinește necesitățile unei literaturi tinere pentru a valorifica potențialul artistic al limbii literare recent create, beneficiind de experiența altor literaturi străine, în lipsa celei proprii, devenind astfel una dintre cele mai importante sisteme în cadrul polisistemului literar. Același lucru este valabil și în cazul când literatura tradusă ocupă o poziție periferică. Ca o consecință a acestei situații, astfel de literaturi beneficiază de experiența literaturilor vecine mai avansate și cu un repertoriu literar mult mai bogat. În literaturile “slabe” persistă ideea că spre deosebire de literaturile centrale, acestea nu produc inovații și de asemenea se află în relații de dependență față de acestea. Deci literaturile centrale sunt mai puternice și mai bogate, ele adoptă inovații din sistemele periferice ale propriului polisistem, pe când literaturile slabe depind de importul de inovații.