Moromeții - Marin Preda

Romanul este o specie epica de mari dimensiuni, cu o constructie ampla si actiune complexa, derulata pe mai multe planuri, cu intrigi paralele, cu variate si numeroase personaje bine individualizate, oferind o vasta imagine a realitatii.

-Morometii- este un roman postbelic ce ofera, in formula monografiei, imaginea satului romanesc din Campia Dunarii, intr-un moment de rascruce a istoriei. Intr-o viziune realista, demitizanta, analitica, autorul prezinta un univers morometian ca organizare umana si atitudine fata de viata, ce se constituie intr-un simbol al existentei taranesti, calma si disimulata in primul volum, impetuoasa si arhaica, in cel de-al doilea. Cele doua volume apar la distanta de 12 ani (1955, 1967), intre ele existand o diferenta stilistica, dar si una de problematica sau de tehnica narativa. In volumul I (romanul lui Moromete) predomina tema familiei (Moromete, Balosu, Polina-Birica, Botoghina, Tugurlan). Chiar titlul romanului face trimitere la tema familiei. In volumul al II-lea (romanul lui Niculae, ajuns activist de partid) tema satului este prezentata in relatie cu istoria, respectiv destramarea satului traditional si instaurarea noii oranduiri comuniste (colectivizarea) precum si destinul taranului roman intr-un context social in care, in virtutea unui principiu utopic, se incearca anularea unei conditii care exista de secole. Ambele volume sunt puse sub semnul timpului, adversarul cel mai temut al omului fiind isoria. Asaltat din toate partile de minciuna (de cele mai multe ori politica), scriitorul opteaza pentru scrierea de factura realista, in care adevarul poate fi considerat parte importanta a fictiunii.

Geneza romanului este legata de nuvelele din ciclul „Intalnirea din pamanturi”. Sintagma-cheie care sugereaza tema romanului este -gospodaria taraneasca-, fapt stilistic si existential ce justifica titlul. Romanul familiei Moromete si al colectivitatii rurale nareaza evenimente derulate de-a lungul unui sfert de veac, adica istoria unei profunde si simbolice destramari a satului patriarhal. Luata in ansamblu, cartea este un cod al existentei taranesti, al unor randuieli desfasurate ritualic: plecarea si intoarcerea de la camp, pregatirea secerisului, serile familiei, obiceiurile legate de munca sau momente ale existentei – acestea sunt argumente monografice si dovezi ale situarii romanului intr-o traditie a prozei cu tematica rurala. In figura personajului central, Ilie Moromete, autorul insusi marturiseste ca a folosit mult din datele tatalui sau, Tudor Calaraşu (la fel ca si in opera cu factura autobiografica Viata ca o prada). In construirea personajului Niculae Moromete, autorul foloseste elemente pe care le putem aprecia ca fiind autobiografice. Imaginea satului este reconstituita dupa cea a satului natal (Silistea-Gumesti), iar realitatile sociale sunt cele in care a trait insusi scriitorul. Intr-un interviu, autorul stabileste el insusi proportia de adevar si fictiune din roman: „Adevarate sunt sentimentele. Fictiuni sunt imprejurarile (...) eroul preferat, Moromete, care a existat si in realitate a fost tatal meu.”

Timpul este motivul central al romanului, cu prelungiri si in volumul al II-lea, in functie de care autorul gandeste intreaga strategie narativa. Preda porneste de la ideea ca intre timpul individual (reprezentat de destinul omenesc) si cel general (reprezentat de istorie) exista o mare deosebire, chiar daca cel de-al doilea il include si-l determina pe primul. Cel dintai este fragil si subiectiv, iar cel de-al doilea este puternic si obiectiv, actionand ca o forta oarba care anuleaza, prin uniformizare, destine individuale. Drama lui Ilie Moromete anunta drama colectivitatii din care face parte si pune sub semnul intrebarii structurile care au generat-o. Timpul interior se converteste in istorie, drum ireversibil ilustrand disparitia civilizatiei rurale traditionale. Ne aflam la confluenta unor epoci radicale, cand temeliile lumii sunt amenintate de un razboi si iluzia timpului benefic se risipeste sub presiunea evenimentelor necrutatoare. Cu trei ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, „se pare ca timpul era foarte rabdator cu oamenii; viata se scurgea aici fara conflicte mari”, iar Campia Dunarii respira linistita sub lumina soarelui de vara. Intre acest moment si cel final, se afla drumul destramarii unei iluzii, „fiindca timpul nu mai avea rabdare”.

Proiectate pe fondul unei imagini de ansamblu, anume satul Silistea-Gumesti, gospodaria Morometilor reflecta, la microscara, trasaturile unei lumi arhaice. Imbinand tema sociala cu cea a timpului, scriitorul face din aria Morometilor un teritoriu al dramelor, al implinirilor aparente si al destramarilor, tinand de permanente ale naturii umane. „Sub semnul realismului complex” (Liviu Leonte), se abordeaza cu deosebita maiestrie si originalitate supratema relatiei omului cu istoria, cu timpul, asa cum remarca Eugen Simion: „Morometii stau sub un clopot cosmic si drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor... Omul linistit si ironic – Ilie Moromete – sta, totusi, pe un vulcan”. Raportata la problema timpului, familia este surprinsa „sub un clopot cosmic” atunci cand „timpul era foarte rabdator cu oamenii” si „sta pe un vulcan” cand durata se precipita. Pe parcursul romanului, temporalitatea este suport pentru mitul istoriei, pentru lumea de tip arhaic – in care a crezut Moromete, inainte de a deveni in mod tragic un rege fara regat – si pentru prefacerile fundamentale, al caror „apostol” intamplator este Niculae „O sa ma duc in pustie, si de-acolo o sa ma intorc si o sa propovaduiesc”.

Subiectul romanului respecta succesiunea clasica a momentelor, carora le acorda insa un spatiu disproportionat, impus de evolutia personajelor si de natura conflictelor, care iau forme diverse, in functie de problematica abordata: sociala, familiala, etica, psihologica, politica.

Actiunea incepe in vara anului 1937, cand „timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare si viata se scurgea aici fara conflicte mari”. Treptat, timpul acesta ingaduitor intra intr-o curgere tumultuoasa ce va schimba destinele taranilor. Primul volum se incheie simetric cu imaginea timpului care „nu mai avea rabdare”, temeliile lumii fiind amenintate de razboi si de vartejul comunist. Intre acest moment al timpului ingaduitor si momentul final al nerabdarii istoriei se afla drumul destramarii unor iluzii: increderea lui Moromete in independenta prin pamant, in stabilitatea familiei sale si in rezistenta gospodariei in fata agresiunilor, care insa se vor spulbera, macinate de conflicte din ce in ce mai mari.

Ca si Rebreanu in „Ion”, Preda prezinta in „Morometii” tot o drama a pamantului, dar nu una generata de patima acumularii, ci de pastrare a rostului traditional al taranimii. Familia taraneasca nu mai incape insa in vechile tipare, iar mica proprietate se dovedeste vulnerabila. Taranimea traditionala dispare prin orasenizare si prin aparitia „taranilor capitalisti”: Balosu, Scamosu.