Incidențe ale expresionalismului în opera lui Lucian Blaga

În literatură, expresionismul este adesea considerat o revoltă împotriva realismului sau naturalismului, o căutare a unei realităti psihologice sau spirituale, iar nu o înregistrare a unor evenimente exterioare surprinse în secventa lor logică. În roman, termenul este leagat de operele lui Franz Kafka sau James Joyce (vezi: tehnica fluxului constiintei, stream of consciousness). În teatru, August Strindberg este considerat un precursor al miscării expresioniste, desi termenul poate fi aplicat unui grup de dramaturgi germani din primele decenii ale secolului al XX-lea, incluzând pe Georg Kaiser, Ernst Toller si Frank Wedekind. Opera lor este caracterizată de o bizară distorsionare a realului. Alti dramaturgi, desi nu erau afiliati curentului, au scris opere cu tentă expresionistă, de exemplu Karel Čapek în R.U.R. (1921) si Eugene O'Neill în Împăratul Jones (1921). Miscarea, desi a durat putin timp, a dat un avânt substantial modernizării teatrului european.

Numeroase opere literare românesti au intrat în atingere cu expresionismul. Astfel, majoritatea poeziilor sau pieselor de teatru ale lui Lucian Blaga pot fi afiliate acestui curent. Un alt exemplu ar putea fi piesa lui Mihai Săulescu, Săptămâna luminată. Opera „Săptămâna luminată” de Nicolae Brânzeu pe un libret de Constantin Pavel după piesa lui Mihai Săulescu; cu premiera în 1943 la Opera Română din Bucuresti. Aceasta din urmă poate fi considerată prima operă românească de orientare expresionistă; ea reliefează un tragism răscolitor, realizat cu o măiestrie uimitoare. Din nefericire, după 1990, nicio Operă din tară nu a înscris-o în repertoriul ei.

Expresionismul german a avut „ecouri” pozitive în literatura română şi unii dintre cei mai de seamă scriitori români din epoca modernă sunt, în acelaşi timp, şi reprezentanţi de primă importanţă ai expresionismului în manifestările sale autohtone. Este destul să pomenim aici numele transilvănenilor Lucian Blaga si Aron Cotruş. Şi nu este întâmplător faptul că cei doi iluştri reprezentanţi ai lirismului românesc sunt din Transilvania deoarece această provincie istorică, mai mult decât celelalte, a fost privilegiată, cel puţin din acest punct de vedere, din cauza apropierii ei, prin apartenenţa sa îndelungată la imperiul austro-ungar, de spaţiul cultural occidental. Iar cu expresionismul german atât Lucian Blaga cât şi Aron Cotruş, prin canale diferite au avut ocazia să intre în contact direct. Şi această efervescentă miscare literară nu putea să nu lase urme benefice, măcar şi prin empatie, asupra creaţiei celor doi poeţi. Amploarea cu care lirica română modernă a cultivat „extaticul“, „cosmicul“, „originarul“, se datorează într-o mare măsură expresionismului. Tot sub influenţa lui, grotescul a căpătat o răspândire apreciabilă în proza noastră poetică. Sinteza originală pe care Blaga, Cotruş, Arghezi şi alţi scriitori români au realizat-o între tradiţionalism si modernism a avut multe impulsuri dinspre estetica expresionistă: hipertrofierea eului, recrearea lumii prin cuvânt, angoasa existenţială, sfărâmarea logicii clasice, inclusiv a celei gramaticale, ermetismul. Desigur, în literatura română expresionismul nu a generat aceleaşi structuri estetice ca cele din cultura germană sau celelalte culturi europene. Specificitatea culturii noastre şi-a spus cuvântul. Dar ecourile foarte vii ale expresionismului german rezonanţele acestuia asupra artei româneşti interbelice se pot decoda cu destulă usurinţă în operele scriitorilor români şi încă la unii dintre cei mai importanţi ai vremii precum Lucian Blaga, Aron Cotruş, Al. Philippide, George Bacovia, Tudor Arghezi. Dintre numele legate de analiza si implementarea fenomenului expresionistromânesc, pe lângă cel al lui Lucian Blaga, se cuvine să fie pomenite şi altele precum cele ale lui Nichifor Crainic, Adrian Maniu, A. Dominic, Felix Aderca, I. M. Sadoveanu, Ion Pillat, Tudor Vianu, Mihail Ralea, Eugen Lovinescu, etc.

Deşi avem de-a face cu un triunghi expresionist – apartenenţa nici unuia dintre cei trei poeţi la expresionism neputând fi negată – putem cu uşurinţă observa apropierea operei blagiene de cea a lui Rilke şi îndepărtarea ei de cea a lui Trakl. Chiar şi acolo unde se întâlnesc motive comune atât operei lui Blaga, cât şi celei a lui Trakl, cel dintâi înzestrează acele motive cu capacităţi metafizice, transcendentale, depărtându-se, astfel, de simpla prezentare a realităţii prin intermediul sentimentelor. Blaga creează o altă realitate, un alt univers, care are doar vagi puncte de întâlnire cu cel real.

Iar acest univers blagian este estetizat, plasticizat – punct de puternică asemănare cu opera lui Rilke, care practică şi el un expresionism îmblânzit, transcendental. Asemănările dintre cei doi poeţi nu pot fi trecute cu vederea, iar dacă ţinem seama şi de faptul că Blaga s-a raportat mereu la Rilke (dedicându-i chiar o poezie, unde îl identifică cu Poetul prin excelenţă), putem înţelege şi recunoaşte efectul catalitic al operei lui Rilke asupra celei blagiene. Influenţa lui este, după cum am arătat, esenţială pentru estetizarea expresionismului blagian, care nu poate fi în niciun caz redusă la „altoirea” expresionismului pe fondul folcloric românesc, deci la „autohtonizarea” lui, ci este un fenomen mult mai complex, ce îşi trage sevele şi din formaţia culturală a poetului şi din influenţa exercitată de expresionismul rilkeian asupra operei sale.