Horia Roman Patapievici - intelectualism sau mediocritate

Horia Roman Patapievici este un scriitor, fizician, filozof, eseist român contemporan. S-a născut la 18 martie 1957 în Bucureşti, iar în 2005 a fost numit de către preşedintele Traian Băsescu în funcţia de Preşedinte al Institutului Cultural Român. Este absolvent al Facultăţii de fizică, secţia „Optică, spectroscopie, laseri, plasma“ (1982), cercetător ştiinţific (din 1985), asistent universitar (1990–1994), director de studii al Centrului de Studii Germane (1994–1996). A debutat în 1992 în Contrapunct şi a publicat articole şi eseuri în LA&I, România Literară, Dilema, Orizont, Secolul 20, Vatra, iar din 1993, publică în pagina de eseu a revistei 22. Este doctorand în filozofie cu o cercetare privind imaginarul filozofic al fizicii şi a susţinut cursuri de istoria fizicii şi de istoria ideilor ştiinţifice. De-a lungul carierei sale a primit următoarele premii şi distincţii: în 1993 premiul pentru eseu al editurii Nemira, iar în 1995 premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, premiul pentru jurnalism al revistei Cuvânt şi distincţiile “omul anului” de către revista Cuvântul şi “Ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor” în Republica Franceză. A publicat volumele “Cerul văzut prin lentilă”-1995, “Zbor în bătaia săgeţii”-1995, “Politice”-1996, “Omul recent”-2001, “Discernământul modernizării”-2004, “Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante”-2004, “Despre idei şi blocaje”-2007. Am insistat să precizez aceste detalii pentru a sublinia încadrarea acestui scriitor în rândul intelectualilor contemporani.

Volumul “Politice” apărut în 1996 şi este constituit dintro colecţie de 27 de eseuri şi articole publicate în reviste .

Primul eseu intitulat “ În preajma unei nopţi (istoria unei nopţi)” surprinde experienţele pe care autorul le-a trăit în timpul arestului din 22 decembrie 1989, în timpul revoluţiei. Deoarece a fost scris la aproximativ 30 de zile de la eveniment, Patapievici oferă o detaliere amănunţită a acelor clipe de coşmar, astfel încât, lectura zguduie încă primele pagini prin duritatea şi agresivitatea descrierii. Se poate observa intenţia clară a lui Patapievici de a crea o fotografie a realităţii din decembrie 1989, de a oferi generaţiilor care urmează o descriere veridică acelor clipe marcante pentru fiecare cetaţean participant la acţiune. Plasarea “eseului-memorial”, aşa cum l-a numit autorul la începutul volumului este atât o dedicaţie pentru cei care au protestat în decembrie, cât şi, din punctul meu de vedere, o măsură de precauţie pe care o ia autorul pe principiul că nimeni nu începe a citi o carte de la mijlocul ei. Nu mai accentuez viziunea pesimistă cu care abordează autorul deoarece nu acesta este scopul comentariului meu, însă sunt de părere că oricine ar trebui să analizeze în mod obiectiv cele relatate, dincolo de cuvintele uneori vulgare folosite.

Următoarele patru eseuri expuse în Politice sunt parte din corespondenţa lui Patapievici de la sfârşitul lui ianuarie 1996 cu Alexandru Paleologu aflat în Franţa în calitate de ambasador al României la Paris. Acestea se intitulează “Complexul consensului pîngărit(sau efectul “29 ianuarie 1990”)”, “Genitaliile puterii”, “Cine suntem” şi “Înapoi la chestiunea specificului naţional” şi, cu toate că exprimarea este excesivă, iar afirmaţiile făcute de autor aduc jignire şi inspiră dezgust oricărui cititor, reprezintă o dovadă a convulsiilor sociale de la începutul anilor 1990.

În viziunea intelectualului, istoria noastră nu reprezintă decât o succesiune de întâmplări, iar toate ideile altor scriitor în special cei naţionalişti ce expun gloriosul nostru trecut nu fac altceva decât să creeze o utopie. Românii nu au fost un popor care să dea dovadă de verticalitate, fapt demonstrat mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial, când la început au fost de partea nemţilor şi apoi de partea ruşilor. În ideea asta, în articolul “Despre noroc şi nenoroc în istorie” publicat în revista 22, el lansează teme de reflecţie cititorilor referitor la ce ar trebuit să facă românii pentru a nu fi victima confruntărilor dintre marile puteri, întrebare la care oferă şi răspuns. Tot în acest articol, Patapievici susţine ideea că fiecare popor este decidentul destinului său. Pornind de la celebra expresie a lui Marin Preda, “timpul n-a mai avut răbdare”, autorul susţine că timpul îşi pierde răbdarea cu naţiunile guvernate de egoismul, prostia, îngâmfarea şi iresponsabilitatea conducătorilor ei. Făcând o analogie cu Rusia şi Germania ale căror perioade de înflorire au fost strivite de bolşevism şi, respectiv nazism, el nu crede ca exista o lege a predestinării istorice, cum credeau Marx şi Spengler, deoarece în timp ce Germania a devenit o ţară puternică, Rusia a ajuns în pragul descompunerii. Concluzia acestei analogii este faptul că nu există o lege care să demonstreze şi să determine decăderea României după 1948. Tot în viziunea autorului, singura perioadă în care românii au dat dovadă de originalitate în spirit a fost perioada dintre 1848 şi 1921