Fuga de realitate și goana după autor - din istoria pacientului român

0. Grandomania si victimologia

Cele doua deliruri coautoare ale iluziei colective romanesti au un adversar foarte incomod: istoria. Nu reusim, adica, sa desfacem, rational, suma evenimentelor trecute, in istoria binelui si in istoria raului romanesc. Izbutim, in consecinta, altceva: sa ne plasam intr-o zona pur fantasmatica, intr-un romanism inventat care reclama un destin superior, dar e vulnerabil in fata istoriei reale, si la bine si la rau. Lucram cu ideea generala si nediferentiata de „istorie“, pe care am convertit-o intr-un recitativ nevrotic, intr-un fel de a vorbi obsesiv si circular despre patimile romanilor. In aceasta formula, totul e cunoscut si adjudecat, surprizele sint imposibile, revizionismul critic (atitudine sau actiune care are drept scop revizuirea unei legi, a unui tratat) e un pacat capital care duce, direct si prin huiduieli, la excluderea din fraternitatea sentimentala romana. In acest univers straniu si compact, societatile romanesti succesive intra in sala si vad acelasi film, o coproductie culta si populara care ruleaza fara intrerupere si isi impinge audienta spre confortul mistic al citorva concluzii uluitoare. Intre ele, convingerea ca lumea e fixa sau, mai bine zis, e fixa de cind au aparut in istorie romanii. Caci ei si numai ei au parte de repetitia eterna a schemei istorice fixe in care: vecinii sint invidiosi, rivnesc si trec, inevitabil, la rapt, strainii mai departati nu ne inteleg si rateaza, astfel, sansa de a se umaniza, iar oamenii locului pregatesc, intre agresiuni si injustitii fara comparatie, un model de viata ca un ospat cumpatat, pe care lumea il va descoperi cindva, spre propria izbavire. Cu alte cuvinte, nu sintem intelesi, desi lucram, dezinteresat si din vechime, la binele lumii.

Fuga de realitate si goana dupa autor

– din istoria pacientului roman –

1. Obiditi si instruiti

Aceasta povestire ramificata despre ingratitudinea lumii are un atu evident: nu ne lasa singuri cu problemele nude si grave. Tovarasia meritului, chiar nerecunoscut, tine de cald si anima. Insa acest obicei de „popor obidit“ e mult mai putin smerit decit ar lasa-o sa se inteleaga aparentele. In miezul acestei cascade de eroisme si din spatele cazierului asezat in poala strainilor si a nenorocului, lucreaza o manevra foarte abila de „pacient instruit“, un act de autopropagare incarcat de patologie.O negatie de sine cruciala. Nu vrem sa stim, nu vrem sa admitem si sa omologam realitatea istorica pentru ca ea presupune ceva insuportabil. Istoria e periculoasa. Eschiva fantasmatica e o necesitate. Numai ea da subiectului posibilitatea sa iasa in lume sub alta infatisare si sa isi proclame normalitatea, in afara palmaresului istoric propriu-zis, care zace deformat, daca nu sfarimat, in legenda. Realitatea istorica romaneasca a devenit, astfel, sub presiunea istoriografiei oficiale si a mitologiei publice, problema istorica romaneasca numarul unu. Un document aproape irecuperabil, dar si un autoportret in care mentalitatea nationala isi expune, detaliat si panoramic, resorturile. Discursul public si istoric romanesc e prizonierul unei operatii masive de camuflare a continuturilor de adincime si lucreaza, cu o capacitate lirico-demagogica remarcabila, la legenda justificativa nationala, la realitatea alternativa de care ne rezemam alibiurile. Vrem, adica, sa spunem, in mod repetat, ceva foarte neadevarat despre istoria noastra, ca istorie exceptionala, si reusim, astfel, sa spunem ceva foarte important si in neregula despre noi, ca subiecti ai istoriei romanesti reale. Incercam sa impingem centrul raspunderii cit mai departe si nimic nu e mai util pentru reusita operatiei decit mistificarea completa a realitatii exterioare care trebuie sa devina un cimp de proportii covirsitoare, un mecanism specializat in persecutie si un alibi cuprinzator, intotdeauna la post. Fuga de si din realitate e primul indiciu al tulburarilor de personalitate. In istoria grupurilor sociale si nationale, acelasi comportament semnaleaza o nemultumire profunda, o constiinta incarcata sau incapabila sa se mai exercite. Ce avem, deci, sa ne reprosam, ce ne irita, de fiecare data cind ne grabim sa consimtim, ajutati de istorici sau intr-o discutie de terasa, ca: romanii au stat in calea barbariei, s-au deprins cu vitejia in singuratate, au ramas in urma, pentru ca au pus pieptul in apararea Occidentului nerecunoscator (care a profitat, spre a-si inalta catedralele), sint un popor talentat cum putine altele (caci au dat marile scoli de medicina, actorie, inginerie petroliera si altele), fara a primi recunoasterea cuvenita?