Euripide - Ifigenia în Aulida

După Sofocle şi Eschil, Euripide este al treilea mare poet care a contribuit la dezvoltarea tragediei greceşti. S-a născut la Salamina în 480 î.H. Tatăl său, de obârşie modestă, ajunsese să dobândească o stare materială bună, iar aceasta i-a permis să asigure fiului o instrucţie aleasă. Euripide nu a fost o persoană care să participe activ la evenimentele politice, ci una ataşată de lumea cărţilor şi care urmărea cu interes filosofia sofiştilor. În gândirea sa se resimt influenţe ale lui Anaxagoras, Protagoras, Zenon. S-a manifestat totdeauna ca un spirit liber, refractar faţă de dogmatic.A fost căsătorit de două ori. Debutează în teatru după ce încercase fără succes să devină pictor. La concursurile dramatice obţine premiul întâi la 40 de ani. Influenţa gândirii sofiştilor asupra teatrului lui Euripide se resimte în obişnuinţa eroilor săi de a-şi argumenta riguros opţiunile; unele scene din tragediile sale sunt adevărate dispute figurative. Personalitatea sa independentă a avut de luptat cu prejudecăţi, rigidităţi ale gustului public. Şi-a atras mulţi duşmani şi de aceea a fost nevoit să se stabilească în Macedonia la curtea regelui Arhelaos unde se stinge în anul 406 î.H.

Se pare că opera lui Euripide ar cuprinde 92 de drame, adică 23 de tetralogii. Alţi istorici vorbesc de 75 de drame. Din această operă se cunosc 80 de titluri, dar s-au păstrat doar 19 piese întregi şi unele fragmente din alte piese. Izvorul de inspiraţie îl constituie ciclurile epice şi miturile despre istoria Atenei. De oriunde se inspiră, Euripide dă o interpretare cu totul originală subiectului tratat. Preferă acele subiecte care conţin situaţii încordate, pasiuni puternice; îl interesează mai mult faptul ca personajele alese să aibă un suflet complex, agitat, capabil să provoace emoţii puternice. Cele mai celebre tragedii ale lui Euripide sunt: Medeea, Andromaca, Hecuba, Ifigenia în Aulida, Ifigenia în Taurida, Elena, Alcesta, Electra, Bacantele, Troienele, Rugătoarele, Hipolit, Hercule înnebunit.

Spre deosebire de Eschil şi Sofocle, Euripide foloseşte mitul nu pentru a-l susţine şi a-i da o structură fie interioară, fie realistă, ci drept materie primă pentru gustul formal al spectacolului, al loviturii de teatru, al unei armonii încredinţate versului sau chiar muzicii, al unei lucrări lirice şi al unei caracterizări psihologice (făcută într-un mod care vizează comedia de moravuri). În piesele lui Euripide, există o aşteptare tragică care se transformă într-un deznodământ fericit.

În concepţia sa asupra tragediei, Euripide este un revoluţionar. Tragedia sa are o structură mai complexă. Poetul tragic contopeşte datele a două sau mai multe legende, prelungeşte aşteptarea spectatorului, modifică situaţia prin surprize sau o diversifică intercalând episoade, căci el urmăreşte să obţină un efect patetic. Spre deosebire de Eschil şi Sofocle, Euripide preferă să trateze nu mari evenimente epice, ci fapte secundare, dar aceste fapte să aducă pe scenă situaţiile cele mai violente, cele mai fecunde în pasiuni şi în suferinţe de mare efect patetic : o fiică este sacrificată de propriul tată, o soţie moare în locul soţului ei, o soţie înşelată şi părăsită îşi omoara rivala şi proprii copii pentru a se razbuna pe soţul ei etc. Cu Euripide tragedia greacă progresează în durecţia unei mai mari varietăţi de sentimente şi de idei, în supleţe şi mişcare, în arta peripeţiilor şi a surprizelor, în asemănarea mai largă cu viaţa reală şi spororea efectului patetic .

În tragediile lui Euripide, personajele sunt aduse la un nivel mediu, lipsite în mod intenţionat de eroism şi înarmate cu sentimente obişnuite: gelozie, egoism, josnicie, calcul. Nu au forţa lăuntrică care să le facă să strălucească, fie şi în sens negativ; nu sunt nişte caractere. Ele sunt folosite doar în scopul de a explica aspectul evenimentelor, latura lor romantică: fie când Ifigenia este dusă prin înşelătorie în Aulida pentru a fi sacrificată cu consimţământul tatălui ei, fie când, lăsată în Taurida de Artemis care o răpise, este aleasă de barbarii de acolo preoteasă şi răpită apoi din nou de Oreste şi Pilade pentru a fi dusă, în acest rând, în patrie. Ceea ce îl interesează pe Euripide este doar întâmplarea însăşi în desfăşurarea ei teatrală, în ciocnirile şi emoţiile violente pe care le înfăţişează.