Panslavismul

Panslavism

Panslavismul a fost o miscare politica aparuta la mijlocul secolului al XIX-lea care avea ca scop unirea tuturor popoarelor slave. Atentia principala era indreptata catre Balcani, unde slavii sudici erau guvernati de doua mari imperii: Austro-Ungaria si Imperiul Otoman. Panslavismul a fost folosit ca unealta politica atat de Imperiul Rus cat si de Uniunea Sovietica.

Originile

Desi mai intai ideile panslaviste au fost expuse de Vinko Pribojevic la inceputul secolului al XVI-lea si de Juraj Krizanic la mijlocul secolului al XVII-lea, panslavismul s-a dezvoltat la inceput intr-un mod similar cu pangermanismul, prin sublinierea nevoii de unitate. Asemeni altor miscari nationaliste romantice, intelectualii si oamenii de stiinta slavi, in special din domeniile istoriei, filologiei si folclorului, au incurajat plin de entuziasm ideiile panslave.

Cele mai utilizate simboluri panslave au fost culorile panslave (rosu, alb si albastru) si imnul panslav, Hei, slavi.

Miscare a inceput odata cu incheierea razboaielor din anul 1815. Odata cu incheierea pacii, conducatorii europeni au incercat sa restabileasca status quo-ul antebelic. Reprezentantul Austro-Ungariei la Congresul de la Viena, Metternich, si-a dat seama ca cea mai mare amenintare la adresa acestui status-quo in Austria erau miscarile nationalitatilor imperiului, care doreau independenta. Supusii imparatului de la Viena erau membri a numeroase grupuri etnice, (italieni, romani, unguri, etc), proportia de slavi fiind foarte ridicata.

Prima conventie panslava s-a tinut la Praga - Boemia in 1848, in timp ce miscarea slavilor sudici a devenit activa dupa ce Serbia si-a recucerit independenta de sub dominatia Imperiului Otoman. In acest timp, in Austria a fost pusa in practica o politica interna represiva pentru a pune stavila nationalismului care ameninta unitatea imperiului.

Europa Centrala

Prima conferinta panslava s-a tinut in Praga, in 1848 si a fost antiaustriaca, dar si antirusa. Panslavismul s-a bucurat de o anumita influenta printre politicienii cehi, dar nu a fost o doctrina politica dominanta, poate cu exceptia aceleia care sustinea ca cehii si slovacii sunt ramuri ale unei singure natiuni.

Panslavismul a fost folosit ca unealta politica de Imperiul Rus. In timpul in care miscarea panslava era dominata de rusi, iar ideea unitatii panslave a ajuns sa se confunde cu aceea a unirii tuturor slavilor sub tutela Imperiului Rus, aparatorii taristi ai acestei doctrine au ajuns la concluzia ca numai rusii sunt "slavi adevarati". Unii au considerat ca natiunile slave ar trebui sa adopte limba rusa, religia ortodoxa si alfabetul chirilic. Astfel de atitudini extremiste au facut ca mai vechi sprijinitori ai ideii panslave sa se delimiteze de abordarea ruseasca, sau sa o denunte ca pe o simpla tentativa de rusificare. In timpul primului razboi mondial, soldatii austro-ungari de nationalitate slava au fost indemnati sa lupte impotriva "opresiunii din Imperiul Austro-Ungar". Astfel s-au format, de exemplu, legiunile cehoslovace.

Intemeierea Cehoslovaciei independente au facut vechile idei panslave anacronice. Relatiile dintre statele slave au avut suisuri si coborasuri, aparand chiar si tensiuni intre slovaci si cehi.

Aparitia asa-numitului bloc rasaritean dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial si, in special, dupa ocuparea Cehoslaovaciei de Armata Rosie in 1968, au aruncat in ridicol ideea panslava.

Balcani

Panslavismul din Balcani a fost total diferit de cel din Europa Centrala, orientandu-se fara echivoc catre obtinerea sprijinului Rusiei. Miscarea panslava sudica era aparatoarea obtinerii independentei de sub stapanirea Imperiului Austro-Ungar si a Imperiului Otoman. Sarbii cautau sa-i uneasca pe toti slavii balcanici sub conducerea lor. Serbia, imediat dupa cucerirea independentei, era un stat mic si, in ciuda instabilitatii Imperiului Austro-Ungar, acesta din urma era un adversar redutabila al Serbiei. In aceasta situatie, ideea implicarii in conflict a Rusiei a parut o alegere buna.

Slavii sudici au fost printre primii care s-au rasculat impotriva Imperiului Otoman aflat in plin proces de decadere. In 1806 si mai apoi in 1815, Sebia si-a consolidat independenta fata de otomani. Imediat dupa obtinerea independentei, sarbii au inceput sa cauta sa extinda controlul tanarului lor stat asupra slavilor balcanici, care nu se aflau inca sub conducerea acestuia.

In Austro-Ungaria, slavii sudici erau impartiti in mai multe entitati: slovenii (Steiermark/Stajerska, Karnten/Koroska, Gorz/Goricija, Krain/Krajn) si sarbii (in Bosnia) in zona austriaca, croatii si sarbii in zona maghiara (in regatul autonom Croatia). Datorita pozitiilor diferite incadrul imperiului, scopurile slavilor sudici difereau in randurile diferitelor grupuri etnice. O alternativa puternica la panslavism era austroslavismul, activa in special in randul slovenilor. Datorita faptului ca sarbii erau distribuiti in mai multe provincii, cat si datorita legaturilor lor speciale cu statul independent Serbia, ei se numarau printre cei mai puternici sustinatori ai independentei slavilor de sud fata de