Istoria Cetății Neamțului

In anul 1699, potrivit tratatului semnat la Karlovitz, la incheierea ostilitatilor dintre cele doua mari puteri militare din zona polonezii trebuiau sa paraseasca cetatile si manastirile din Moldova, iar turcii sa elibereze Camenita si teritoriul ocupat in Ucraina. In acelasi timp, turcii se obligau sa nu refaca cetatile din Moldova, pe care trebuiau sa n-o transforme in pasalac.

Cativa ani mai tarziu, Antioh Cantemir (1705-1707), pentru a grabi plecarea polonilor a trimis o armata in frunte cu Lupu Costachi la Suceava si la Neamt si "scoasera pre toti lesii din tara". In timpul luptelor, orasul de la poalele cetatii a suferit mari distrugeri, atat in ceea ce priveste constructiile civile, cat si cele religioase: Biserica Domneasca "Sf. Dumitru", Biserica "Adormirea Maicii Domnului" ridicata de Gheorghe Stefan si biserica catolica.

Timp de peste un deceniu de acum inainte, Cetatea Neamtului nu mai apare decat in documentele ce se refera la manastirea Sf. Nicolae din cetate, de mult timp subordonata fata de Manastirea Secu.

Va reveni in actualitate odata cu izbucnirea razboiului austro-turc din 1716-1718, care s-a desfasurat si pe teritoriul Moldovei. Partida austrofila, in frunte cu Vasile Ceaurul, un nepot de-al fostului domn Gheorghe Stefan, a incercat eliberarea tarii de turci cu ajutorul austriecilor. Un corp expeditionar austriac, condus de francezul Francois Ernaut de Lorena, trece muntii si ocupa Cetatea Neamt, cateva manastiri intarite (Casin, Mira, Sucevita) si ajunge pana la Campulung.

Inainte de a intra in cetate, austriecii si-au asigurat merindele necesare de la locuitorii din vecinatate si "au mai tocmitu ce era stricatu in cetate", iar pentru aprovizionarea cu apa "au deschisu si putul celu vechiu si adancu al cetatii". De aici au pornit spre Iasi, pentru a-l prinde pe domnitorul Mihai Racovita (1703-1705; 1707-1709; 1715-1729), ramas credincios Portii. Dar, cu ajutorul tatarilor, corpul expeditionar austriac este infrant si Francois Ernaut decapitat, in locul in care mai tarziu va purta numele de Crucea lui Ferent. Restul catanelor austriece din cetate, instiintate de cele intamplate la Iasi, au parasit in graba locul, retragandu-se spre Suceava. Oastea domneasca va cuprinde cetatea fara lupta si pentru ca aceasta sa nu mai fie folosita de adversari, "puse foc si arse merindele si cladirile si au astupatu putul cela cu apa".

In legatura cu fapta ordonata de Mihai Racovita, letopisetul lui I. Neculce spune ca "lui Mihai voda i-au venit de la Poarta poronca sa strice Cetatea Neamtului si Miera, unde au sazut catanele. Si le-au stracat, iar nu foarte de tot". Cat de mari au fost distrugerile nu se stie; se prea poate ca acestea sa fi fost limitate, dar sigur este faptul ca dupa acest moment Cetatea Neamtului isi pierde orice importanta politico-militara, iar procesul de degradare se accentueaza continuu, prin "conlucrarea" factorilor naturali cu actiunea locuitorilor din oras si din imprejurimi.

De-a lungul unui secol de acum inainte, pe parcursul caruia domnitorii fanarioti, ca simpli functionari ai Portii, erau lipsiti de orice interes de a pastra sau a reface cetatile distruse sub privirile ingaduitoare ale ispravnicilor, locuitorii din targ au transformat cetatea intr-o adevarata cariera. Cu piatra din daramaturile zidurilor, a bastioanelor si din pilonii podului au fost ridicate numeroase constructii, asa cum s-a intamplat si in timpul administratiei regulamentare.

Indignat de aceasta lipsa de grija fata de relicvele noastre istorice, poetul Alexandru Hrisoverghi a publicat in anul 1834 a sa oda moralizatoare, La ruinele Cetatii Neamtului, in care protesteaza impotriva vandalismului manifestat de localnici fata de ruinele cetatii. Subliniind importanta acestui protest, B.P. Hasdeu arata ca din cetate

n-ar fi ramas azi nici-o piatra sub izbirile administratiei regulamentare, daca poetul Hrisoverghi nu protesta la timp contra ultravandalismului de a distruge pana si ruinele.

Restaurarea domniilor pamantene in anul 1834 a dus si la primele masuri de protejare a cetatii. Mai multe acte domnesti, adresate ispravnicilor de la Neamt, cereau protejarea zidurilor cu gard si punerea unui supraveghetor. Inca de acum cetatea se considera, pe drept cuvant, "un monument al pamantului ce purure sa aiba privegheri a sa pastra in starea in care acum sa gasaste si spre nerasipirea ei in viitorime". Mihail Sturza (1834-1849), ca un om cult ce era si un mare iubitor de istorie, a apreciat la justa sa valoare monumentul. Nu intamplator, in timpul sau s-a amenajat si poteca de urcare pana sub cetate.