Iconoclasmul

Scurta prezentare a termenului si introducerea in problema

Termenul provine din grecescul ????? [eikon] (imagine) si ???? [klao] (a??? sparge), si numeste, in plan teoretic, doctrina care condamna cultul imaginilor sacre, iar in plan istoric, faptele prin care o atare doctrina s-a exprimat sau s-a concretizat, nu doar prin intermediul formulelor doctrinare, ci si prin actiunile care au ajuns pana la distrugerea violenta - ,,spargerea" - imaginilor, si la persecutia celor care le cultivau. Sinonim al iconoclasmului este iconoclastia, care deriva din substantivul sau/si adjectivul concret iconoclast. Nu este iconoclast doar acela care profeseaza o doctrina contrara cultului imaginilor sacre, dar - poate chiar mai ales - cel care practica sau promoveaza distrugerea imaginilor, tocmai cu scopul de a impiedica implinirea cultului. Cel care se limiteaza numai la ostilitatea teoretica s-ar numi iconofob sau iconomaf, in timp ce termenii opusi (care ii desemneaza pe sustinatorii cultului imaginilor) ar putea fi iconofil, si cu un sens mai intens, iconodul.

Problema cultului imaginilor nu se pune pentru religiile aniconice (ebraism, islamism, etc.), ci pentru cele care admit fie adoratia imaginilor sacre - cazand intr-o adevarata idolatrie - fie doar venerarea lor. In istoria crestinismului atat in Rasarit, cat si in Apus, influentele veterotestamentare si confuzia dintre adorarea imaginilor (iconolatrie si idolatrie) si venerarea imaginilor (iconodulie) au provocat, din primele secole, atitudini si episoade de iconomahie sau iconoclastie. Intre iconomahi sunt amintiti de obicei Tertulian, Clement din Alexandria, Minucius Felix, Arnobius, Lactantiu, Eusebiu din Cezareea, Petru Fullon, Filoxen de Mabbug, Severus de Antiohia etc.; iar intre putinii iconoclasti se semnaleaza, la sfarsitul sec. VI, Sever de Marsilia .

Iconoclasmul este adaptarea unei opozitii extreme in fata reprezentarii figurilor umane si venerarii imaginilor, deoarece cele doua - imaginea si ceea ce reprezinta ea (persoanele reprezentate prin intermediul ei) - erau inseparabile, de nedespartit, ajungandu-se pana la extreme: a nu mai distinge intre icoana si ceea ce reprezinta aceasta . Iconoclasmul in contextul sau crestin este asociat in mod deosebit cu o perioada din istoria Imperiului Bizantin, unde pot fi evidentiate trei perioade distincte: in primul rand etapa critica sub domnia lui Leon al III-lea (717-741) si Constantin al V-lea (741-775), si conciliul iconoclast din 754; ii urmeaza apoi al doilea Conciliu din Niceea (787); iar in ultima faza restaurarea (815-842) si extinctia sa finala .

Din ordinul califului Yazid al II-lea (720-724), guvernator al Egiptului, s-a inceput distrugerea icoanelor din biserici, ceea ce provoca indignarea populatiei. In acelasi timp, se declanseaza in Imperiul Bizantin lupta iconoclasta, inspirata de mediile patate de maniheism (Paulicienii). Cele doua evenimente sunt in relatie; Coranul interzice icoanele si condamna venerarea lor, conformandu-se prin aceasta obiceiului evreiesc; monofizitii se opuneau reprezentarii lui Isus in umanitatea sa; adversarii icoanelor se aflau in clasele cultivate bizantine, pe cand in sanul populatiei de rand icoanele reprezentau obiectul pietatii populare. Cum Biserica Orientala a fost aproape totdeauna monofizita, in mentalitatea clerului si a nobilimii nu se putea reprezenta natura divina printr-o imagine materiala. In plus, erau exagerari in adorarea unor icoane considerate facatoare de minuni, dar se subaprecia aportul icoanelor in propagarea si mentinerea credintei, ele fiind considerate ca picturi inca in era paleocrestina. Deci, pe atunci, cultul icoanelor si spiritualitatea crestina se dezvoltau in paralel, exercitand una asupra celeilalte o inraurire fructuoasa. Sfantul Grigore cel Mare, un mare iconodul sustinea: ,,Ceea ce scrierea ofera cititorului, pictura ofera analfabetului. Ignorantii vad ceea ce trebuie sa urmeze, cei ce nu stiu citi scrierile, pot citi pictura."

Insa in sec VI, in afara icoanelor propriu-zise, aparura legende cu icoane ,,nefacute de mana omeneasca" (acheropoete), pe care credinciosii doreau sa le aiba ca o prezenta a celui pe care-l reprezentau, mai ales in Orient si in Italia Bizantina. Aceasta ducea la idolatrie, mai ales ca acei credinciosi le spalau, ungeau, aureolau ca miraculoase, deci intreceau cu mult limitele unei venerari veritabile .

BOTA Ioan., Istoria Bisericii Universale si a Bisericii Romanesti de la origini pana astazi, Viata Crestina, Cluj-Napoca 20032.

BREHIER L. - AIGRAIN R., Storia della Chiesa, V, S.A.I.E., Torino 1971.

CAPIZZI C., ,,Iconoclasm", in Dizionario Enciclopedico dell'Oriente Cristiano, ed. E.G. FARRUGIA S.J., Pontificio Instituto Orientale, Roma 2000; trad. romana, Dictionarul enciclopedic al Rasaritului Crestin, Galaxia Gutenberg, Maramures 2005, 348-350.

DUMEA Emil, Teme de Istorie a Bisericii, Sapientia, Iasi 2002.

GOUILLARD J., ,,Iconoclasm", in New catholic enciclopedia, VII, New York 1967, 327-329.

HERTLING Ludwig S.J, Geschichte der katholischen Kirche, Morus - Verlag, Berlin 1967; trad. romana Istoria Bisericii, tr. Emil Dumea, Ars Longa, Iasi 1998.

HORIA Vintila, Dictionarul papilor, Saeculum I.O., Bucuresti 1999.

KINDER Hermann - HILGEMANN Werner, DTV-Atlas Zur Weltgeschichte; trad. italiana, Atlante Storico Garzanti. Cronologia della Storia Universale, Redazioni garzanti, Milano 19725.