Statul Modern și Problematica Drepturilor și Libertăților Cetățenești

Dacă vrem să definim statul, aceste definiţiile pornesc de la ideea că fiinţele umane se asociază în vederea satisfacerii unui scop comun. Diferenţe există în ceea ce priveşte precizarea acestui scop: libertatea tuturor membrilor grupului contra binelui comun ori coexistenţa paşnică a membrilor grupului contra luptei pentru putere. În general statul este considerat ca o formă de organizare socială care garantează împotriva pericolelor din exterior şi din interior atât propria sa siguranţă cât şi pe cea a indivizilor care îl alcătuiesc.

Din punct de vedere juridic, conceptul de stat reprezintă o noţiune interdisciplinară, care interesează în egală măsură atât dreptul public intern cât şi dreptul public internaţional.

Stul s-a format în mai multe etape, acestea pot fi grupate în câteva perioade. Modelele dezvoltate de cultura occidentală au fost ulterior importate, cel mai adesea cu unele modificări, în toate celelalte zone ale globului. O posibilă periodizare a apariţiei statului începe în Evul Mediu, parcurge o fază intermediară, a statului absolutist, trece prin etapa statului naţional şi liberal şi culminează în epoca contemporană cu etapa statului de drept şi social.

În ceea ce priveşte statul feudal, acesta era caracterizat prin concentrarea puterii la nivel central, în mâinile monarhului. Relaţia de dependenţă a supuşilor faţă de monarh s-a transformat în perioada Evului Mediu timpuriu într-o legătură din ce în ce mai rigidă, într-o veritabilă relaţie de dependenţă din partea celor aflaţi pe un teritoriu din ce în ce mai precis determinat, dependenţă ce nu se mai bazează pe simpla tradiţie, ci mai ales, pe puterea militară şi poliţienească a monarhului. Pentru ca noua relaţie de dependenţă între popor şi monarh să nu se mai justifice prin tradiţie, tradiţe ce începuse să fie combătută, s-a căutat o altă legitimitate puterii monarhului. Unii au găsit-o în ideea contractului social, alţii au căutat-o în ideea de suveranitate. Statul suveran este noua formă organizare raţională dorită de popor şi de regele său care dispune de monopolul puterii politice în interior şi este independent în exterior. Această etapă a evoluţiei statului caracterizează prin faptul că suveranul este cel care impune, uneori chiar produce dreptul pozitiv, dar el însuşi nu este supus regulilor juridice. Pe tot parcursul Evului Mediu timpuriu fenomenul de putere a capătat o tot mai mare importanţă şi a devenit tot mai complex în materie de organizare şi în privinţa mijloacelor de exprimare. Către sfârşitul acestei perioade şi începutul capitalismului se plasează în timp apariţia statului modern.

În Europa Evului Mediu nu se poate vorbi de fapt de state în concepţia actuală, adică de construcţii politice ce cuprind toţi indivizii unui teritoriu extins. Dimpotrivă, statele erau percepute ca un principiu de organizare imemorial , etern – uman, „creaţii originale ale spiritului uman” , după cum le numea Leopold von Ranke, „am putea spune, idei ale lui Dumnezeu” .

Natio este un concept vechi, transmis din Antichitatea romană, care însemna iniţial naştere sau origine şi era folosit pentru a demarca un grup. Surprinzător de des întâlnim natio ca termen opus lui civitas, denumind populaţia necivilizată, care nu dispune de instituţii comune . Graniţele unui natio au fost şi au rămas încă multă vreme neclare; totuşi, sensul cuvântului s-a fixat în spiritul etimologiei sale latine, denumind acea comunitate căreia membrii îi aparţin prin dreptul descendenţei.

Avansând un pic pe firul istoriei, trebuie să remarcăm că Din Evul Mediu, până spre sfârşitul secolului al XVIII – lea, naţiunile nu au fost alcătuite din întreaga populaţie, ci din clasa domnitoare, reprezentată politic, deci avem de-a face cu naţiuni alcătuite din nobilime, şi nu cu naţiuni populare. Tot aşa cum termenul naţio a fost utilizat pentru a stabili trăsături demarcante în spaţiul politic, mai târziu el a determinat diferenţele lingvistice. Studii recente au relevat chiar că mecanismul „grupului propriu” şi al „grupului străin”, funcţiona deja la naţiunile universitare ale Evului Mediu: membri ai aceleiaşi familii lingvistice nu-şi percepeau unitatea acasă, în patrii, ci printre străini .

Aşa ajungem de fapt de la definiţia etimologică a lui natio la trăsăturile definitorii ale naţiunii aşa cum era ea definită în Evul Mediu târziu (exceptând faptul că nu se folosea cuvântul „naţiune”): este vorba de tradiţie, simboluri, conturarea unei identităţi prin contrast cu duşmanii, solidaritatea şi credinţa faţă de rege. Mai târziu, dispariţia acestei ultime trăsături va duce la definirea naţiunii aşa cum o ştim azi, regele fiind înlocuit cu „naţiunea suverană” . De asemenea, războiul, fără a fi originea unei naţiuni, s-a dovedit a fi un catalizator al ei . Încă de la bun început, elementele care au dus la formarea naţiunilor europene au fost demarcarea faţă de vecini, rivalitatea şi lupta, iar procesul de formare a durat vreme de secole şi mult timp a implicat doar nobilimea şi într-o mai mică măsură patricienii şi intelectualii, stagnând în perioade de stabilitate politică şi animându-se din nou în perioadele tulburi. Abia la trecerea din secolul al XVIII – lea în secolul al XIX – lea, acest proces a devenit unul violent, odată cu implicarea maselor. Naţiunile au fost de la început entităţi ambigue, proteice, nefiind clar definite – ele erau sau naţiuni universitare, sau categorii reprezentate politic. Totuţi naţiunile au existat ca sentiment colectiv de solidaritate încă înainte de a fi numite astfel, sub forma comunităţilor lingvistice, de tradiţie şi de luptă care aspirau la continuitate, dar o şi asigurau totodată şi care datorită acestui fapt au intrat într-un raport fructuos şi dinamic cu statul, deci cu acea formă politică de organizare care a început să se dezvolte spre sfârşitul Evului Mediu, simultan cu naţiunile. Dar să nu anticipăm.

Mentionam mai sus, tradiţia, simbolurile, conturarea unei identităţi prin contrast cu duşmanii, solidaritatea şi credinţa faţă de rege, ca trăsături definitorii ale naţiunii, în Evului Mediu târziu. Se cuvine însă amintită şi acea trăsătură care va avea un rol imens în definirea naţiunii, adăugată de epoca Reformei: religia! Este totuşi de remarcat o situaţie deosebită, relativ la rolul religiei în formarea naţiunii: dacă, în Anglia, religia anglicană a constituit un catalizator al unităţii engleze, în Germania, ea adâncit disensiunile dintre diversele entităţi statale germane, cu toate că a avut un rol pozitiv în dezvoltarea unei limbi germane unitare, populare.