Relațiile dintre România și Turcia

Relaţiile dintre România şi Turcia

Capitolul I: Relaţiile româno-otomane între 1859-1878

Relaţiile dintre ţările române şi cele balcanice au fost mereu strânse, motiv pentru care România a fost de multe ori considerată o ţară balcanică (chiar şi dacă marea parte a teritoriului acesteia nu face parte din Peninsula Balcanică). Însă, în urma cuceririi Peninsulei Balcanice de către turcii otomani în secolul al XV-lea, relaţiile româno-balcanice au devenit pentru mai multe secole sinonime cu relaţiile româno-otomane, care au fost atât violente, cât şi paşnice (ceea ce a însemnat de fapt vasalizarea şi exploatarea ţărilor române, mai ales după instaurarea de către otomani a regimului fanariot, care a durat între (1711-1821).

În urma războiului ruso-turc dintre anii 1828-1829 şi tratatului de pace de la Adrianopol, statele româneşti au ajuns în protectorat rusesc (se menţinea şi suveranitatea otomană, dar aceştia nu mai puteau interveni ca înainte în alegerea domnitorilor), fiind instaurate şi regulamentele organice (care deşi au introdus nişte reforme în organizarea statului, din punct de vedere social situaţia populaţiei rurale a fost ingreunată prin impunerea zilelor de clacă). Totuşi după aceste evenimente curentul filorus a început să piardă din popularitate, şi trebuie menţionat că revoluţionarii din Ţara Românească de la 1848, speraseră într-o intervenţie otomană împotriva Rusiei (ceea ce nu s-a întâmplat).

Dar protectoratul rusesc din ţările române va fi înlăturat în urma războiului Crimeei (1853-1856) când Rusia a fost înfrântă de o alianţă anglo-franco-otomană, fiind înlocuit de garanţia colectivă a principalelor state europene, iar în acest context, se va înfăptui unirea de la 24 ianuarie 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor şi în Ţara Românească.

În timpul războiului Crimeei relaţiile româno-otomane fuseseră mai bune, mai ales datorită ocupării ţărilor române de către Rusia, sichiar au fost voluntari care au vrut să organizeze o legiune românească (iniţial în frunte cu generalul Christian Tell, iar apoi cu Gheorghe Magheru) care să lupte de partea otomanilor, însă aceştia au refuzat, preferând sprijinul austriecilor (care au ocupat statele româneşti, împreună şi cu trupe otomane). Inperioada unirii au apărut tensiuni între Imperiul Otoman şi ţările române, deoarece otomanii (alături şi de Austria) se opuneau unirii celor doua state româneşti.

Astfel, aceştia au aranjat, prin intermediul lui Nicolae Vogoride, falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din 1857, iar între timp şi Anglia îşi schimbase părerea în legătură cu unirea principatelor. Totuşi, în urma compromisului de la Osborne au fost anulate aceste alegeri, dar Franţa (conform compromisului) a renunţat să mai susţină o unire deplină a principatelor sub conducerea unui principe străin (iar forma concretă, a organizării politice a principatelor, urmând a fi discutată într-o conferinţă viitoare).

În urma noilor alegeri ad-hoc, au câstigat unioniştii, şi deşi acestea aveau doar un caracter consulativ, au avut totuşi o contribuţie semnificativă. Problema unirii a fost discutată de cele şapte state garante la Conferinţa de pace de la Paris între mai-august 1858, unde mai ales datorită opoziţiei Imperiului Otoman şi Austriei împotriva unirii, s-a decis doar o unificare parţială, prin care rămâneau doi domnitori, şi foarte puţine instituţii erau comune (Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). S-a mai decis adoptarea unei convenţii care urma să funcţioneze ca o constituţie pentru cele două principate (care conform acesteia urmau să se numească „Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei”).

De asemenea, prin aceste tratative, Rusia a trebuit să înapoieze Moldovei sudul Basarabiei. Pe data de 5 ianuarie 1859, a fost ales în Moldova ca domnitor Alexandru Ioan Cuza, care la 24 ianuarie a fost ales şi în Ţara Românească, contrar aşteptărilor statelor garante (totuşi Convenţia de la Paris nu precizase explicit că cei doi domnitori trebuiau să fie persoane diferite). Astfel, statele garante au fost puse în faţa unui fapt împlinit, şi în aceste circumstanţe, Imperiul Otoman (care se opunea dublei alegeri a lui Cuza) a solicitat convocarea unei noi conferinţe.

Totuşi, Austria fiind ameninţată de Franţa în Italia, nu a mai insistat, iar otomanii, rămânând singuri (în opoziţie), au acceptat în cele din urmă această unire, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.

Însă, în contextul relaţilor externe, în principatele române se menţinea suzeranitatea otomană, investitura domnitorilor trebuia făcută de sultan, se plătea un tribut anual (1.500.000 lei pentru Moldova, iar 2.500.000 lei pentru Ţara Românească), iar tratatele internaţionale ale Imperiului Otoman cu alte state se aplicau şi principatelor în tot ceea ce nu privea „imunităţile lor”.