Relații romano-americane

Statele Unite ale Americii reprezintă astăzi o putere mondială, în sensul pe care îl dă Martin Wight acestui concept, şi anume că puterile de acest tip „au tendinţa de a descreşte ca număr şi de a creşte în mărime” . În acelaşi timp, S.U.A sunt şi o putere dominantă, în sensul că America este interesată, dar şi implicată, mai ales după finalul celei de a doua conflagraţii mondiale, de toate acţiunile care vizează „câştigarea supremaţiei sistemului de state” care aparţin lumii contemporane. Însă tocmai această condiţie de putere dominantă conţine în ea germenii decăderii, atât timp cât, de-a lungul întregii istorii, eforturile de obţinere, dar mai ales de menţinere a hegemoniei au fost învinse printr-o coaliţie a majorităţii celorlalte puteri, cel mai adesea cu preţul unor războaie generale epuizante .

Cu toate acestea, în acest moment, S.U.A sunt numărul unu mondial, aflat însă în declin relativ. Politica externă actuală evoluează pe fondul unor tensiuni notabile între obiectivele politice şi militare derivate din preocuparea raţională pentru maximizarea puterii naţionale şi preocuparea crescândă pentru obţinerea unor rezultate satisfăcătoare din punct de vedere moral.

Lucrarea de faţă îşi propune o scurtă incursiune în relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi România, după prăbuşirea regimului comunist şi schimbarea raportului de forţe pe continentul european. Relația dintre România și S.U.A. este una definitorie pentru întreaga strategie de politică externă a țării noastre și una care a beneficiat de o atenție deosebită din partea fiecărui guvern din 1990 și până astăzi.

Relații diplomatice între România și Statele Unite înainte şi după 1990

Relaţii bilateral româno-americane au existat şi înainte de 1990. Acestea au fost stabilite oficial la data de 11 iunie 1880, atunci cânda fost numit primul reprezentant diplomatic american în România. Cu timpul, au devenit un parteneriat productiv, bazat pe numeroase legături politice, militare, economice și culturale. După revenirea României la democraţie, legăturile româno-americane s-au dezvoltat și au devenit mai profunde, conducând la obținerea sprijinului Statelor Unite pentru intrarea în NATO și pentru integrarea completă în Europa.

Legăturile informale dintre România și Statele Unite datează încă din primele zile ale istoriei americane: ştiri despre România au apărut, ocazional, în Statele Unite încă din anii 1700, iar în 1846, Simion Bărnuțiu, unul dintre viitorii lideri ai revoluției române din anul 1848, a tradus Declarația Americană de Indepență.

Legăturile comerciale româno-americane s-au dezvoltat îndeosebi în cea de-a doua jumătate a

secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. De exemplu, exporturile americane către România au crescut de douăzeci de ori în perioada 1891-1914. Scriitorii americani erau tot mai cunoscuţi în România şi cultura românească a început să pătrundă în Statele Unite.

Raporturile politice, economice și culturale au continuat să se dezvolte după încheierea primului război mondial. Rând pe rând, oamenii de vază ai României, precum George Enescu, Nicolae Titulescu sau Regina Maria, au întreprins vizite intens mediatizate în Statele Unite. Mai mult decât atât, în 1926 s-a înfiinţat la București, asociaţia „Prietenii Statelor Unite”, cu participarea unor personalități române marcante, cum ar fi Titulescu și Enescu.

Izbucnirea celui de al doilea Război mOondial şi Declarația de război a României împotriva Statelor Unite, din decembrie 1941, a condus la întreruperea relațiilor diplomatice, care au fost reluate în 1946, când Statele Unite au recunoscut guvernul român condus de Petru Groza. Intrarea României în sfera de infleunţă sovietică a deteriorat relaţiile dintre aceasta şi S.U.A.. Totuşi, în prima jumătate a anilor ‘60, în timpul administrației Gheorghiu-Dej, odată cu semnarea unui acord care prevedea soluționarea parțială a cererilor de retrocedare a unor proprietăți, înaintate de americani, relaţiile bilaterale s-au îmbunătăţit. S-au reluat schimburile culturale, științifice și educaționale, iar în 1964 reprezentanțele ambelor state au fost promovate la rangul de ambasade cu drepturi depline.

Reorientarea politicii externe a lui Nicolae Ceauşescu, ditanţarea de Moscova, reluarea relaţiilor cu Occidentul, cu Iugoslavia, recunoaşterea Israelului, au condus la vizita oficială a Președintelui Nixon în România, în august 1969. În ciuda divergențelor politice, contactele la nivel înalt dintre liderii români și americani au continuat în anii 1970, culminând cu vizita oficială la Washington a soților Ceaușescu, în 1973.