Răscoala sârbilor conduși de Karagheorghe

Intre secolele XVII-XVIII, popoarele care faceau anterior parte din statul iugoslav erau incluse in doua mari imperii ale timpului: in Imperiul Otoman si in cel Habsburgic, iar o fasie din litoralul adriatc intra in componenta Republicii Venetiene. Sangeacul Belgradului a profitat din plin de pe urma faptului ca era o provincie indepartata, de frontiera a Imperiului Otoman; in acest sens, s-a bucurat de o libera trecere a persoanelor si bunurilor dinspre si catre malul stang al Dunarii, mai dezvoltat. Intre 1718-1739 si 1788-1791, in timpul conflictelor dintre Marile Puteri din zona( Rusia, Austria si Imperiul Otoman), sangeacul Belgradului trece prin doua perioade de ocupatie si administratie austriaca. Pe parcursul acestora, primeste denumirea oficiala de “Serbia”, iar imparatul de la Viena isi ia titulatura de “rege al Serbiei”.

Pacea din 1791 intre habsburgi si otomani, de la Sistov, statua respectarea statu-quo-ului antebelic; imediat, intre cele doua mari imperii s-a incheiat si un tratat de prietenie si colaborare. Aceasta insemna pentru Serbia reinstaurarea stapanirii otomane, care a fost insotita de acordarea de amnistii si autonomii pentru a nu nemultumi provincial, masuri ce se incadrau in noua strategie a sultanului Selim al III lea de a contracara prabusirea sistemului administrativ in Rumelia.

Urcat pe tron in anul declansarii Revolutiei franceze, in 1789, Selim al III lea doreste aplicarea unor reforme substantiale care sa modernizeze Imperiul. Aceste reforme, decretate in urma firmanului din 1793 si denumite noua ordine(Nizam-I Djehid ), vor fi orientate in special in a pune capat dezordinii din finante, in primul rand, din administratie si din armata.De fapt, prin noua sa orientare, Selim al III lea nu urmarea crarea unui stat burghez, ci a unui stat bine centralizat, cu o armata bine disciplinata, bine instruita si dotata, si care sa nudepinda de feudalii locali. Toate popoarele care intrau in componenta Imperiului Otoman urmau sa se supuna in continuare Portii. Pe plan intern, Selim al III lea este nevoit sa faca concesii rebelului pasa de Vidin, sa acorde, inca din 1798, independenta interna Muntenegrului, apoi un hatiserif de privilegii romanilor(1802), si sa tolereze (pana in 1804) indiscipline ienicerilor care acaparasera puterea in pasalacul de la Belgrad.

Poporul sarb s-a rasculat impotriva stapanitorilor otomani de nenumarate ori, dar, spre sfarsitul secolului al XVIII lea, aceasta lupta capata un character organizat. Otomanii trebuie sa tina cont de acum de acest fapt si de acela ca Habsburgii urmareau si ei sa subordoneze Serbia.

Documentele din epoca releva faptul ca sultanul selim al III lea(1789-1807) s- a ocupat in mod deosebit intre 1791- 1801 de pasalacul de la Belgrad, numit krajina( regiune de margine, de granita) . La sfarsitul secolului al XVIII lea, pasalacul de la Belgrad dobandise pentru otomani o deosebita importanta (in virtutea faptului ca era de granita) si caruia, dupa Pacea de la Sistov(1791), i s-a acordat autonomie totala, cu scopul de a opri emigrarile (caci aproximativ 50 000 de locuitori au trecut in Voievodina si in alte parti ale Imperiului Habsburgic) . Firmanele din 1791, 1793, 1794 si 1796 acordau o mare autonomie pasalacului de la Belgrad, scutiri de impozite, privilegii pentru negustori in scopul de a inviora economia acestei regiuni si de a-i crea o siguranta pe plan politic. Vizirul de Belgrad primeste si el dispozitii precise de a lupta hotarat impotriva abuzurilor functionarilor otomani, sprijinindu-se pe cnejii sarbi. Eforturile sultanului nu au ramas fara urmari positive: s-a produs o inviorare in agricultura, mestesuguri si comert si numerosi sarbi s-au intors la vetrele lor. In comparative cu provinciile invecinate, sangeacul de belgrad era un paradis; in mare parte se autoadministra, constituit fiind sub forma unei confederatii de comunitati satesti. Sangeacul avea fortarete aparate de garni zoane si o populatie de 300000-400000 de oameni, dintre care circa 20000 erau, in principal, slavi bosniaci vorbitori de sarba si musulmani de la orase, inclusiv aproximativ 900 de spahii.

Intoarcerea ienicerilor in pasalac (1801) a pus punct starii relative calme din sangeac. Ienicerii au acaparat cu forta pamanturile spahiilor si i-au transformat pe taranii sarbi in iobagi de-ai lor, marindu-le obligatiile.