Petru Maior

Petru Maior - un militant pentru drepturile românilor ardeleni. Spiritul său didactic destul de pronunţat şi expresia verbală scîntietoare in polemici îi asigură un loc distinct în istoria neamului nostru.Idealul primordial şi general al lui Petru Maior a fost acela de a descoperi adevărul istoric şi de a-l aduce la lumină. Moto-ul sub care îşi punea el întreaga sa operă era ilustrativ în acest sens: „Cu anevoie iaste a nu grăi adevărul”.

Un alt ţel pe care l-a urmărit Maior prin opera sa, ţine de demnitatea şi mîndria naţională. Cartea de istorie devenea astfel un instrument de înălţare morală şi intelectuală a poporului român, de formare sufletească a individului pentru a fi folositor patriei şi şlefuit sufleteşte. El este primul dintre istoricii români care şi-a dat seama că, rămînînd în cadrele documentarului, istoria îşi pierde din funcţiile ei de ferment, mobilizator şi viu, că renunţînd la surprinderea cauzalităţii şi semnificaţiilor în actualitate ale fenomenelor trecutului, ea devine ştiinţă moartă şi ineficace.

Petru Maior se înscrie prin opera sa din domeniile istoriei, filosofiei, lingvisticii, moralei creştine şi educaţiei laice şi, nu mai puţin, prin cea duhovnicească de slujitor al bisericii, ca una din personalităţile proeminente ale curentului iluminist. Un alt merit al lui Petru Maior, care sporeşte cu o notă modernitatea operei lui, este convocarea mai multor discipline ştiinţifice care se preocupă de investigarea trecutului, pentru a servi argumentele necesare: arheologia, numismatica, etnopsihologia, epigrafia, filologia.

Maior s-a documentat din multe documente originale, protocoale, acte ale soboarelor ecumenice, diplome şi rescripte împărăteşti, manuscrise, decrete mai puţin cunoscute, documente de natură folclorică, se foloseşte şi de tradiţia orală şi de mărturiile participanţilor la unele evenimente narate, plus cele văzute si cunoscute de el, acestea narate cu un remarcabil talent memorialistic şi portretistic.

Toată viaţa sa Petru Maior şi-a pus-o în slujba poporului din care făcea parte, dar care la acea vreme suferea umilinţe greu de îndurat. Probabil această dăruire totală a conferit operelor sale o forţă nebănuită, făcând din creatorul lor mintea cea mai organizată a Şcolii Ardelene, dovedindu-se un istoric cu o concepţie modernă.

El este considerat una dintre cele mai reprezentative personalităţi a Şcolii Ardelene şi a neamului românesc. Opera sa este, practic, o sinteza a ideilor acestei şcoli, pe care le-a exprimat cu claritate, pe înţelesul tuturor.

Pentru reprezentanţii Şcolii Ardelene este specifică pasiunea pentru studiile de limba-filologie şi, în special, pentru istorie. Crescut intr-o atmosfera de lupta acerbă pentru afirmarea drepturilor politice ale poporului român din Transilvania era firesc ca Petru Maior împreună cu Gheorghe Şincai, I.Budai-Deleanu, Samuil Micu si alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, să se încadreze si să dea prin opera lor o direcţie acestei lupte. Filologia şi istoria erau cele mai indicate arme de lupta. Dar, dacă acestea aveau menirea să afirme şi să demonstreze cu argumente ştiinţifice drepturile politice ale românilor transilvăneni, instrucţia în general, prin şcoala sau prin intermediul cărţii era privită de corifeii Şcolii Ardelene, pătrunşi de ideile iluministe şi de progres, mijlocul prin care se ajungea la cunoştinţa de sine, la descoperirea valorii lor umane, a drepturilor lor, în primul rînd ca oameni.

Operele lui Petru Maior se pot grupa în trei categorii: istorice, bisericeşti şi lingvistice.Operele bisericeşti sau religioase au drept scop să formeze cultura preoţilor şi în acelaşi timp să răspândească idei de morală şi credinţă şi în ceilalţi cititori.

Încă pe când era protopop la Reghin, Maior scrie Predicile în trei volume şi Protopopadichia în 1791, care vin ca un protest violent al autorului împotriva alienări instituţiei protopopiatului, de natura să prejudicieze însăşi integritatea ”legii” ortodoxe păstrate de biserica unita. În aceste două opere a exemplificat concepţia sa despre lume şi viaţă, despre posibilitatea perfecţionării umane prin educaţie şi, mai ales, despre puterea învăţăturii, revigorând principiile umaniste binecunoscute din operele predecesorilor.

Secolul al XVIII-lea oferă tabloul unei acute lupte între stat si biserică, pe prim plan profilîndu-se fronda antipapală. Această dominantă politică a veacului îşi găseşte cea mai tipică expresie românească în Procanon, prin care luminismul nostru înregistrează una din cele mai semnificative scrieri polemice si militante. Prin variatele posibilităţi de înregistrare, orientare şi sintetizare ideologică, cele două etape ale studiilor lui Maior la Roma şi Viena reprezintă impulsurile externe principale în abordarea problematicii Procanonului, excepţională valorificare creatoare a manifestărilor nonconformiste ale epocii în domeniul teologic. Fixîndu-se prin problematică în contextul luminist european, întîia lucrare ieşită de sub condeiul lui Maior aduce, în acelaşi context, o undă de profundă originalitate, prin soluţiile oferite, în funcţie de condiţiile şi interesele naţionale ale românilor transilvăneni şi atmosfera spirituală a lumii ortodoxe din sud-estul Europei, ea însăşi angrenată în mişcarea de frondă antipapală a vremii. Deşi opera de tinereţe, Procanonul are o excepţională importanţă din punct de vedere ideologico-filozofic. Ca scriere de frondă antipapală, aceasta lucrare ascunde în spatele formulărilor şi argumentaţiei teologice, de fapt, conţinutul unor veritabile obiective politice, aspectul teologic fiind relativ redus fata de cel ideologic. Maior considera că puterea bisericească are domeniu strict limitat – viaţa pur spirituală a omului, şi nu poate recurge decît la persuasiune prin insţrucţie, exemplu şi inţelegere. El exclude posibilitatea la constrîngere, la fortă, împotriva persoanei fizice sau a bunurilor materiale ale cuiva, după cum respinge şi dreptul de intruziune a puteri bisericii în organizarea şi conducerea vieţii laice. Procanonul ridica şi problema posesorului puterii ecleziastice susţinînd ideea că atît puterea legislativă cît şi cea executivă a bisericii aparţin soborului universal. Argumentarea acestei teze constituie unul din obiectivele principale ale cărţii, fapt care explică revenirea insistentă asupra ei în mai toate capitolele. Procanonul rezolvă concurenţa de interese dintre stat şi biserică exclusiv în favoarea statului.

Universitatea “Petru Maior” – Tg.-Mureş

Facultatea Ştiinţe şi Litere

Specializarea Istorie

Materia: Istoriografie generală