Istoriografia română interbelică

Sumar

Lucrarea de față prezintă pe scurt, momentele cele mai importante ale dezvoltării istoriografiei românești, punând accentul pe perioada interbelică. Alegerea acestei teme nu a fost una pur întâmplătoare, menționând faptul că realizarea României Mari și efectele acestui eveniment mă interesează în mod deosebit. Ca și concluzii, am ales să fac trecerea spre ceea ce înseamnă perioada postbelică, observând urmările pe care intervalul de 21 de ani dintre războaie l-a avut asupra istoriografiei noastre.

Istoriografia românească până în perioada interbelică

Istoriografia românească debutează în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, prima realizare fiind cronica alcătuită la curtea lui Ștefan cel Mare. Cronicile din secolele XV - XVI au un caracter oficial, fiind redactate de cele mai multe ori, de clerici. Aceste cronici aveau o structură inspirată din lucrările bizantine și slave, iar limba de scriere era cea slavonă, adică limba oficială a statului și bisericii.

Secolul al XVII-lea a adus numeroase schimbări în ceea ce privește conținutul și forma cronicilor. Redactarea lucrărilor se va face în limba română de către laicii influențați de cultura umanistă a Renașterii. Se va pune accentul treptat, pe interpretarea critică a izvoarelor. Pentru acest fapt, merită menționați Grigore Ureche și Miron Costin care au studiat în Polonia, prezentând istoria țării lor între 1359 - 1595, respectiv 1595 - 1661. Continuatorul lor este Ion Neculce, ale căror lucrări se vor focaliza pe perioada 1661 - 1743. Discuția este incompletă fără menționarea celui mai de seamă cronicar al Țării Românești, anume Radu Popescu (1658 - 1729) care prezintă istoria statului muntean până în 1728.

În jurul anului 1700, istoriografia românească se va dezvolta prin opera lui Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir. Cantacuzino va revoluționa prin opere remarcabile bazate pe documentație și profunzimea analizei. Abordează ideea de metodologie, punând în discuție importanța clasificării izvoarelor istorice și încercând să stabilească într-un spirit critic, credibilitatea fiecărei categorii de informații. Cantemir se va face remarcat prin preocuparea pentru o istorie cât mai completă a faptelor de cultură și civilizație.

Epoca luminilor a însemnat afirmarea istoricilor ce aparțin „Școlii Ardelene”, ale căror idei veneau în sprijinul idealurilor naționale, urmărind să stabilească vechimea și continuitatea românilor. Aceste idei erau foarte importante pentru românii din Transilvania ale căror meleaguri se aflau sub dominația monarhiei habsburgice.

Etapa ulterioară a epocii s-a afirmat în perioada 1830 - 1850, printr-un spirit conturat de romantism. Aș putea spune că este o continuare a ideilor epocii trecute, însă spiritul național și comparativ se va concretiza în evenimentele revoluționarilor. În procesul de modernizare al perioadei din 1820 - 1830, vor apărea numeroase influențe. Dintre istorici,

amintesc pe Mihail Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu. Ultimul a fost un istoric de idei, care a încercat să teoretizeze etapele evoluției sociale românești. Kogălniceanu rămâne cea mai reprezentativă personalitate care a ajutat la crearea României moderne.

De altfel, va apărea ideea romantică și pozitivistă a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, precum și forme ale interdisciplinarității deoarece acesta a fost un remarcabil pioner în domeniul acestor tipuri de cercetări. Contra ideilor acestuia s-a ridicat în jurul anului 1870, societatea culturală „Junimea”, cu revista „Convorbiri literare”, îndrumată de criticul literar și omul politic Titu Maiorescu. Această revistă s-a pronunțat împotriva tendințelor romantice, generoase, patriotice, dar prea puțin riguroase sub raportul științific. În viziunea junimistă, istoricul trebuie să fie un cercetător metodic al faptelor trecutului, stabilite printr-o investigație documentară riguroasă. În cadrul acestei reviste, va debuta și Alexandru D. Xenopol. Se face remarcat prin efortul de a dovedi că istoria este o știință, cu trăsături și metode de cercetare proprii, căreia nu se poate aplica mecanic. A acordat o mare importanță faptelor individuale, în defavoarea structurilor sociale de ansamblu, contribuind la declanșarea marilor transformări istoriografice ale secolului nostru.

În rândurile de mai sus, am ținut să sintetizez întreaga istoriografie românească până la realizarea României Mari, însă aceasta este mult mai generoasă și mai interesantă decât am eu putut să o prezint. Scopul acestui capitol a fost de a crea un fundament pentru ceea ce mă interesează de fapt, anume istoriografia românească interbelică care nu s-ar fi putut concretiza fără unele idei debutante din perioada modernă.

- Boia, Lucian, Evoluția istoriografiei române, București, 1976

- Suportul de curs

Surse web:

- http://www.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2011/16.pdf - accesat pe 06.05.2020