Istoria Integrării Europene

Parlamentul European fost precedat de Adunarea Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) reglementată prin art.20-25 din Tratatul de la Paris (1951). Prin rezoluția din 20 martie 1958 cele 3 instituții similare din structura celor 3 comunități create prin tratatele de la Paris și Roma sunt reunite în „Adunarea Parlamentară Europeană”.

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a păstrat textul din cele 3 tratate constitutive, care prevede că în Parlamentul European intră „reprezentanții popoarelor statelor reunite în Comunitate”- art.190 (exart.138) TCE. Încă din momentul înființării sale Adunarea a fost o materializare a obiectivelor federaliste, fiind puțin necesară în cadrul CECO, dar justificându-se ca „prim pas spre Federația Europeană”. Foarte probabil, păstrarea denumirii „Adunare” ascunde rezerve din partea unor conducători ai statelor membre față de adâncirea integrării prin recunoașterea funcției „parlamentare” a instituției. Neutralitatea acestor denumiri oficiale și succesive ascunde o anumită reticență a statelor membre în a recunoaște o dimensiune cu adevărat parlamentară unui organism care, foarte curând va manifesta o ambiție contrară, denumindu-se el însuși, prin rezoluțiile din 1958 și 1962, „Adunarea parlamentară europeană” și apoi „Parlamentul European”. Deși a fost introdusă pe această cale, în anul 1962, în terminologia instituțiilor comunitare, denumirea „Parlamentul European” a fost confirmată oficial, pe plan juridic, abia prin Actul Unic European, din 1986 (art.3, par.1). De altfel, până în 1970, instituția a fost lipsită de atribuții importante și privită, în consecință, ca lipsită de eficiență. În ultimele două decenii însă situația s-a schimbat, iar Parlamentul European a cunoscut o puternică consolidare.

Structură. Organizare

Prin tratatele constitutive s-a stabilit principiul că Adunarea se va forma prin vot universal direct pe baza unei proceduri unitare în toate statele membre (art.20 tratatul CECO; art.137 tratatul Comunității Economice Europene - CEE; art.107 tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice - CEEA). Însă rezervele politice față de creșterea autorității instituției au prelungit aplicarea regulilor stabilite pentru perioada de tranziție. În această primă epocă, care se încheie abia în 1979, membrii Adunării (Parlamentului European) sunt desemnați de parlamentele naționale dintre membrii lor.

Drept urmare, Adunarea/Parlamentul European nu avea o identitate proprie din cauză că toți parlamentarii europeni erau membri ai parlamentelor naționale. Astfel se explică, în bună măsură, limitarea atribuțiilor instituției europene în această etapă.

Și din punct de vedere numeric Adunarea/Parlamentul a cunoscut o evoluție semnificativă.

- În momentul constituirii, în anul 1952, Adunarea Comună a CECO avea 78 de membri.

- Adunarea Parlamentară Europeană constituită în 1958 pentru cele trei comunități avea 142 de membri și Robert Schuman i-a fost președinte.

- În 1973, după aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei, Parlamentul European avea 198 de membri.

- Parlamentul European ales în 1999, care și-a încheiat activitatea în 2004, a avut 626 de membri.

- În urma noii extinderi a Uniunii Europene și alegerilor desfășurate în iunie 2004, Parlamentul European care și-a început de curând activitatea are 732 de membri. Numărul acesta este suma locurilor repartizate fiecărei țări în raport cu populația ei, dar se urmărește totodată și asigurarea unei reprezentări rezonabile pentru țările mici. Astfel, Germania cu circa 82 de milioane de locuitori are dreptul la 99 de deputați europeni, iar Luxemburg cu numai 600.000 de locuitori are 6 deputați. De asemenea, Luxemburg cu circa 600.000 de locuitori și Cipru cu mai puțin de 800.000 au aceeași reprezentare ca Estonia care are o populație mai mare decât amândouă împreună - respectiv 6 deputați europeni. Pentru alegerile din iunie 2004 statele membre ale U.E. au avut dreptul să aleagă în Parlamentul European: Germania - 99 de deputați, Franța, Italia și Marea Britanie câte 78, Spania și Polonia câte 54, Olanda 27, Belgia, Cehia, Grecia, Portugalia și Ungaria câte 24, Suedia 19, Austria 18, Danemarca, Finlanda și Slovacia 14, Irlanda și Lituania 13, Letonia 9, Slovenia 7, Cipru, Estonia și Luxemburg câte 6 și Malta 5.

În evoluția instituției un rol deosebit a avut “Actul pentru alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct” din septembrie 1976, care a deschis calea alegerilor europene organizate pentru prima dată în iulie 1979. Au urmat alegerile din 14-17 iunie 1984, din 15-18 iunie 1989, din 9-12 iunie 1994, din 11-13 iunie 1999 și în sfârșit din 10-13 iunie 2004. Chiar dacă au avut, de la început și până în prezent, mai mică relevanță decât alegerile pentru parlamentele naționale, alegerile europene sunt importante din două puncte de vedere: întâi pentru că au contribuit la asigurarea legitimității proprii și deci la creșterea autorității Parlamentului European și apoi pentru că cetățenii Uniunii Europene au participat pentru prima dată în mod direct, nemijlocit, la constituirea unei instituții europene.