Gaius Aurelius Valerius Diocletianus

Imperiul Roman este cel mai vast şi compact imperiu al antichităţii, una din cele mai unitare şi durabile macroformaţiuni statale din istoria omenirii. Domnia lui Diocleţian inaugurează monarhia absolută de drept divin şi deschide epoca Dominatului sau a Imperiului roman târziu. Imperiul se reorganizează din punct de vedere administrativ, militar şi economic, în viaţa socială se petrec transformări importante, iar păgânismul îşi foloseşte ultimele resurse pentru a-şi menţine locul în frunte. Astfel, Diocleţian a reuşit să asigure statului roman încă două secole de existenţă.

Gaius Aurelius Valerius Diocletianus, cunoscut drept Diocleţian, s-a născut prin anii 244-245, în Dalmaţia. Eutropius spunea că provenea „dintr-o familie aşa de modestă că cei mai mulţi istorici cred că a fost fiul unui copist, alţii însă susţin că a fost fiul unui libert al senatorului Anulinus”. La început a avut numele de Diocles, apoi l-a modificat în Diocletianus, ceea ce arată că înaintaşii lui fuseseră sclavi sau liberţi. Scrierile creştine nu l-au agreat şi au născocit tot felul de date biografice pe seama lui, între care şi faptul că înainte de a ajunge ostaş, păzise caprele pe Valea Nilului.

A intrat de tânăr în armată. Fiind un ilir destoinic şi ambiţios, s-a remarcat repede. Probus i-a încredinţat un comandament de seamă pe malul dunărean al Moesiei, unde a luptat împotriva barbarilor. În anul 283, fusese consul suffectus, iar în 284 comes domesticorum, adică prefectul pretoriului împăratului Numerianus. Cu ajutorul altor ofiţeri de seamă, l-a lichidat pe intrigantul Aper, fiind proclamat imperator de către armată. „După criza din secolul al III-lea, în toamna anului 284, pe când armatele romane se retrăgeau din lupta contra perşilor, împăratul Numerianus murea în mod misterios, asasinat poate chiar de socrul său, Arrius Aper, care voia să-i ia tronul. În locul lui, aproape de Nicomedia, în Bithynia, armatele îl aclamau ca Imperator, pe Caius Valerius Diocles, comandantul gărzii personale a împăratului dispărut.”1 În continuare, îşi va asigura o domnie de peste 20 de ani, timp în care îşi va pune în practică marile lui reforme.

Tot Eutropius îi face următoarea caracterizare: „Diocletianus a fost o fire şireată, plin de pricepere şi de isteţime; el ştia să potrivească lucrurile în aşa fel, ca ura pentru cruzimea sa să o arunce pe altul. În acelaşi timp era un împărat foarte energic şi muncitor, care a dat împărăţiei romane o astfel de înfăţişare că părea mai mult o domnie regească decât o libertate romană şi, deşi toţi împăraţii de mai înainte erau salutaţi numai, el dăduse ordin ca lui să i se cadă în genunchi. Hainele şi cizmele sale erau împodobite cu pietre scumpe; mai înainte însă semnul demnităţii împărăteşti stătea într-o manta de purpură, căci restul îmbrăcămintei îl avea împăratul deopotrivă cu ceilalţi oameni”.

Alţi autori îi creionează portretul fizic şi moral astfel: statură înaltă, talie subţire, un cap mic, dar cu frunte largă, bărbie proeminentă, nas scurt, ochi albaştri, purta barbă. Avea un mers maiestuos, un aer solemn, făcând impresie în jurul său. În schimb Lactantius, autorul creştin al operei „Despre moartea persecutorilor”, îl descrie pe Diocletianus ca fiind laş, crud, avar. Insinuarea că ar fi fost laş se înscrie în rândul multor astfel de denigrări ale lui Lactantius. Cruzimea apărea ca o „necesitate a timpului”, însă el nu a fost sângeros, ca alţii. Avariţia sa poate fi identificată cu spiritul lui pentru economie, necesar pentru redresarea bugetului. În anii săi de domnie, a colindat imperiul de la un capăt la altul, chemat de războaie sau treburi administrative. Şi-a ales cu grijă colaboratorii, răsplătindu-i pe aceştia după fapte.

În primul său an de domnie, Diocleţian a intuit faptul că vastul imperiu roman nu

putea fi condus de un singur om. El nu putea fi prezent peste tot, iar absenţa sa ar fi uşurat încercările de uzurpare a tronului, indisciplina în armată, jaful guvernatorilor, răscoale ale populaţiei nemulţumite din pricina exploatării fiscale etc. Astfel, în anul 285, l-a asociat la tron pe Marcus Aurelius Valerius Maximianus, un vechi camarad al său de arme. „Originar din regiunea oraşului Sirmium, în Pannonia, Maximianus, bun soldat, dar fără vreo cultură, se supunea întru totul conducerii lui Diocleţian.”2

Evenimentele de până atunci au dovedit că statul roman se delimita în două mari sectoare geografice, economice, culturale şi lingvistice: Orientul şi Occidentul, care-şi reclamau fiecare câte un conducător. Astfel, Diocleţian se fixă în Orient, la Nicomedia, iar Maximianus era în Occident, la Mediolanum. Însă, capitala oficială a statului rămase tot la Roma. Maximianus era considerat fictiv frate al lui Diocleţian, la început a fost Caesar, iar după un an Augustus, deplin învestit cu puterea tribuniciară şi cu mantia de imperator. În inscripţii, pe monede şi în fruntea actelor de stat, Maximianus apare ca subordonat lui Diocletianus, deşi el deţinea aceleaşi atribuţii. Exista şi o ierarhie religioasă. Diocleţian era asemănat cu Iupiter, având titlul divin de Iovus, iar Maximianus era asemuit cu Hercule, având titlul de Herculius. În mitologia greco-romană, Hercule era fiul lui Iupiter, deci Maximianus era subordonatul lui Diocletianus. Toate acestea exprimau un patrimonium indivisum, adică o singură monarhie. „Hotărât însă să nu împartă, ci să păstreze numai pentru sine puterea supremă a întregului imperiu, Diocleţian a luat supranumele de Jovius, acordând colegului său de domnie supranumele Herculius. Aceasta însemna ştergerea originii obscure a ambilor suverani şi atribuirea unei descendenţe fictive din zeii Jupiter şi Hercule, ceea ce urma să arate în continuare că raporturile dintre amândoi aveau să fie acelea dintre tatăl zeilor şi cel mai distins dintre fiii acestuia. Noua conducere se prezenta numai în aparenţă ca o diarhie, în realitate Diocleţian fiind singur conducător.”3

În Occident, Maximianus avusese parte de o serie de răscoale, în schimb, Diocletianus se bucură de mai multă linişte. El s-a ocupat cu administrarea unor provincii. Fără să apeleze la arme, a obţinut succese diplomatice, amestecându-se în luptele pentru tron din Persia. La Dunăre, a condus o campanie împotriva neamurilor sarmatice, obţinând victorii.

După opt ani de domnie comună, împovărat de greutăţile acelor timpuri, Diocleţian se hotărăşte în data de 1 martie 293 să transforme diarhia în tetrarhie. El mai introduce două ajutoare, oameni de arme dintre cei mai merituoşi, supuşi şi de caracter, Constantius Chlorus şi Galerius.

„( ) Caius Flavius Valerius Constantius, supranumit mai târziu, în epoca bizantină, Chlorus, din cauza figurii sale blonde. Acesta era de origine ţăran, probabil din provincia cunoscută în secolul al IV-lea sub numele de Dardania, locuită în cea mai mare parte de populaţie tracă.”4