Finlanda în Timpul Dominatiei Ruse

Prima jumătate a secolului al XX-lea a reprezentat pentru toată Europa una din cele mai importante perioade din întreaga sa istorie. Între 1905 şi 1939 au avut loc numeroase transformări şi schimbări în plan politic, militar, social, dar şi spiritual în aproape toate domeniile de activitate din acea vreme. Multe dintre consecinţele acestor schimbări si treceri de la o mentalitate la alta atunci, mai pot fi resimţite chiar şi astăzi. Pentru lumea occidentală, revoluţia bolşevică reprezintă cel mai important eveniment din acea perioadă. Această revoluţie a însemnat un adevărat cataclism, o tragedie pe plan mondial, ce a afectat milioane de oameni şi este considerată de mulţi istorici ai vremii că a lăsat o impresie chiar mai puternică decât Primul Război Mondial.

Războiul civil din Finlanda a fost un conflict între forţele „roşiilor”, numiţi punaiset şi care reprezentau social-democrații, aliați cu comuniștii finlandezi, şi cele ale „albilor”, numiţi valkoiset, ce îi reprezentau pe oamenii din Senatul conservator, care în toamna precedentă reușiseră să formeze un guvern de unitate națională, care avea ca scop buna menținere a status quo-ului, adica să mențină independența și monarhia constituțională în întreaga ţară. Istoricii finlandezi au folosit mai multe nume pentru acest confilict şi anume, vapaussota, ce însemna „războiul pentru libertate”, kansalaissota sau sisallissota, „războiul civil”, luokkasota, „războiul de clasă”, punakapina, „rebeliunea roșie”, torpparikapina, „războiul arendașilor”, veljessota, „războiul între frați” și vallankumous, ce însemna chiar direct „revoluție”. Deşi toate aceste nume reflectau într-un fel sau altul realitatea istorică, ele erau toate pline de numeroase semnificații propagandistice.

Războiul civil a fost unul dintre cele mai controversate, importante și încărcate emoțional evenimete din istoria modernă a Finlandei. Acesta este văzut ca un punct de cotitură a soartei finlandeze, având o uriașă influență asupra întregii politici interne și externe a finlandezilor până astăzi.

Principala cauză care a generat războiul civil finlandez a fost puternica îndoctrinare politică, cauzată de conflictul major dintre Imperiul Rus și Marele Ducat al Finlandei, ce era o entitate autonomă a Imperiului Țarist şi care a debutat în anul 1889, odată cu lansarea politicii pan-slave și care s-a intensificat în 1899, odată cu apariţia primelor încercări de rusificare a Finlandei în majoritatea domeniilor sale de activitate, iar una dintre primele consecințe ale acestei politici a fost desființarea armatei Marelui Ducat al Finlandei.

Până în acel moment, Senatul Finlandei reușise să aibă cu succes o politică loialist conservatoare față de Rusia, având drept obiectiv şi interes, apărarea principalelor interese naționale ale țării prin intermediul autonomiei acordată de către puterea țaristă. Se considera că în acele vremuri tulburi, populaţia trebuia să fie îndepărtată de la orice fel de abordare politică radicală, care ar fi putut duce la iritarea Curții Imperiale de la Sankt Petersburg. Cum această politică s-a dovedit a fi până la urmă una greșită, atât activiștii de stânga, cât și cei de dreapta au hotarât să se radicalizeze.

Radicalismul de dreapta a apărut ca un răspuns la dominaţia culturală și constituțională rusească și avea să ducă într-un final la o colaborare tacită cu Imperiul German, care se manifesta pe scena politică ca o nouă putere în zona Baltică, după unificarea din 1871. Cel de stânga a fost în primul rând generat de înmulțirea țăranilor fără pământ, numiţt torpparit. Finlandezii nu au avut niciodată o tradiție bună în lucrarea pământului arendat de la marii proprietari, deoarece până în acele timpuri, țăranii finlandezi fuseseră doar nişte fermieri săraci, însă independenți, cu nici un alt stăpân decât regele însuşi. Deasemenea, Revoluția Industrială începuse să afecteze tot mai puternic zona de sud a Finlandei, iar prăpastia dintre bogaţi şi săraci se mărise, diferenţele fiind din ce în ce mai vizibile şi elocvente.

În timpul secolului al XIX-lea, problemele Finlandei erau în principal legate de cultură, limbă, educaţie şi Constituţia ţării. Veşnica ameninţare reprezentată de Rusia reuşise, măcar pentru o scurtă perioadă de timp sa mascheze diferenţele, ce erau tot mai mari, dintre clasele sociale între oameni, dar când controlul rusesc şi opresiunea generată de ei a slăbit uşor şi s-a mai oprit, conflictele interioare au ieşit imediat la iveală.

Războiul ruso-japonez, ce a avut loc între 1904–1905 a fost un conflict de mare amploare, generat din cauza ambițiilor imperialiste ale Imperiului Rus și ale Imperiului Japonez în privința Manciuriei și mai ales a Coreii. Principalele teatre de razboi şi luptă au fost Port Arthur și Peninsula Liaodong, împreună cu calea ferată care lega Port Arthur de Harbin. Pentru ruşi, contextul pentru care au intrat in război a fost că ei căutau de multă vreme un port ale cărui ape să nu înghețe în timpul iernii, în timp ce pentru japonezi, motivul principal a fost dorinţa strategică de oprire a expansiunii rusești către Coreea. Într-un final, după lupte extrem de aprige, ruşii pierd războiul, iar tensiunile care au apărut în timpul războiului și mai ales după sfârşitul acestuia au condus pentru finlandezi, la „greva generală” din anul 1905, în timpul căreia „roşii”, socialiștii, ce erau numiţi „Gărzile muncitorești de apărare” sau Punakaarti și „albii”, antisocialiștii, ce erau la rândul lor numiţi „Gărzile de apărare” sau Suojeluskunnat au început să-şi organizeze propriile forțe paramilitare şi armate. Astfel, cele două mari organizații deveniseră un motiv mare de îngrijoare în Finlanda.

Primele confruntări violente între „roşii” și „albi” au apărut un an mai târziu, în iulie 1906 la Helsinki. După alegerile generale din 1916, când social democrații au reuşit să câștige majoritatea absolută în Parlamentul Finlandei, Senatul Finlandei a devenit un cabinet, alcătuit din două părţi şi anume, o largă coaliție condusă de către Oskari Tokoi, liderul social-democraților și o uniune sindicală, încercarea guvernului Finlandei de a obține creșterea gradului de autonomie al ţării fiind un eșec în cele din urmă. Acest lucru s-a datorat rezistenței la tendințele revoluționare ale politicienilor de dreapta și a colaboratorilor lor „burghezi” din guvernul provizoriu al premierului Alexandr Kerenski, ce a fost al doilea prim-ministru al Guvernului provizoriu rus, fix înainte ca bolşevicii, conduşi de Vladimir Lenin să cucerească şi să obţină puterea totală în Rusia.