Europa după 1918

Prima jumătate a secolului al XX-lea, cu frământata, complexa şi atât de dinamica sa istorie, oferă, o viziune cu totul diferită, în comparaţie cu istoria secolelor anterioare. Se desprind trăsături noi, corespunzând, cum este şi firesc, unor fenomene istorice noi. Pentru a constata specificul acestor trăsături generate de importante transformări intervenite în viaţa social-economică a lumii, mă voi opri la analiza probleme fundamentale. Soluţiile acestor probleme şi instituţiile ce s-au creat, oferă posibilitatea să desprind esenţa acestor transformări .

La începutul secolului XX, Europa, în evidentă ascensiune industrială şi spirituală, era centrul vieţii internaţionale. În ciuda acestei stări de fapt, vechiul continent, continua să fie dominat de anacronicul ,,concert european”, de obtuza concepţie a ,,balanţei forţelor”, ca şi de lupta Marilor Puteri pentru dominarea coloniilor. Aceasta, în pofida apariţiei ideilor-forţă, izvorând din principiul naţionalităţilor, adică al luptei naţiunilor pentru autodeterminare, al aspiraţiei unor naţiuni de a întemeia propriile lor state, ca şi al luptei pentru reîntregire naţională a unor state din centrul si sud-estul Europei .

Cele patru mari imperii ale Europei, austro-ungar, german, otoman şi rus includeau numeroase naţiuni sau părţi de naţiuni, cărora le refuzau fie autonomia largă, politică, naţională, culturală, fie drepturi egale cu naţiunile ,,dominante”. Politica de deznaţionalizare practicată sistematic în toate aceste imperii prin cele mai variate mijloace si metode, departe de a ,,rezolva” situaţia sau de a linişti spiritele, a ascuţit la maximum această mişcare naţională de eliberare, radicalizând-o .

Punctul maxim în aceasta luptă de afirmare naţională a fost atins în timpul Primului Război Mondial, care marcat nu numai eşecul conceptului de echilibrul european, dar si declinul supremaţiei europene în lume . Desfăşurat între anii 1914 si 1918, el a simbolizat un moment de cotitura în istoria universală, nu doar prin sacrificiul celor peste 30 de state participante, cât mai ales prin consecinţele sale sociale, naţionale, politice şi economice . Războiul mondial a lăsat în urmă o Europă parţial ruinată pe plan material, dar cu atât mai zdruncinată pe plan politic - dintre cele patru imperii dinainte de război, german, rus, austro-ungar, otoman, nu mai exista nici unul - şi pe plan moral, toate valorile tradiţionale au fost puse sub semnul întrebării de uriaşul masacru şi de imensele cheltuieli materiale . Războiul a dus la căderea, imperiilor autocrate si multinaţionale şi afirmarea, unei Europe a statelor-națiuni conduse de guverne proprii. Dar războiul a lăsat în urma sa o grea moştenire, de suspiciune, revanșă si conflicte, agravată de tratatele de pace impuse de către puterile învingătoare.

Marea criză economică din 1929-1933 a provocat întărirea curentelor politice autoritare şi preluarea puterii de către formaţiunile politice fasciste şi naziste în Italia şi Germania, care au creat premisele unui nou conflict militar. Între 1939 şi 1945 s-au experimentat planurile lui Hitler de hegemonie a Germaniei în Europa. Toate aceste lucruri au dat lovitura definitivă eurocentrismului şi dorinţelor de supremaţie europeană asupra lumii .

Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920).

Primul Război Mondial a găsit o Europă frământată de vechea problemă nerezolvată a naţionalităţilor. Era consecinţa naturală a faptului că timp de secole alte principii decât cel al naţionalităţilor dominaseră teoria şi practica formării statelor . În timpul desfăşurării primei conflagraţii mondiale, voinţa, hotărârea şi lupta naţiunilor s-au impus, cu atâta vigoare, încât încă din anii 1916-1917, Woodrow Wilson, preşedintele Statelor Unite, stat încă neutru, începuse să ridice, sub anumite forme, problema referitoare la dreptul naţiunilor la autodeterminare, considerând că fiecare popor are dreptul la o viaţă de stat proprie, de a-şi alege forma de guvernământ sub care doreşte să trăiască . Numeroase state şi-au justificat declaraţiile de război prin dorinţa de a se elibera sau de a-şi elibera conaţionalii. „Noi luptăm – declara lordul Herbert Asquith în 1914 în faţa Camerei Comunelor a Marii Britanii – pentru a apăra principiul după care micile naţiuni nu trebuie să fie distruse, prin desconsiderarea bunei credinţe internaţionale, de către voinţa arbitrară a unei puteri foarte tiranice” . Aşadar, Primul Război Mondial a pus faţă în faţă două doctrine: principiul naţionalităţilor, invocat de naţiunile aflate sub stăpânirea marilor imperii, precum şi de statele ale căror naţiuni, în părţi mai mari sau mai mici, se aflau sub suveranităţi străine – cazul românilor, slavilor de sud, polonezilor, cehilor, slovacilor –, şi principiul echilibrului de forţe şi al compensaţiilor, practicat de Marile Puteri şi invocat în continuare de ele sub diferite forme.