Cruciadele

Punct de cotitură în istoria medievală universală, cruciadele au reprezentat fenomenul major care a contribuit la schimbarea înfăţişării diferitelor sectoare ale vieţii sociale, economice, politice, religioase ale societăţii occidentale, atât prin durata lor de mai multe secole, cât şi prin implicaţiile multiple rezultate din contactul a două mari civilizaţii aparent distincte. Ca expediţii de impunere şi menţinere a spiritului religios creştin în spaţiile extraeuropene, acestea s-au motivat nu de puţine ori cu prea puţin temei, rezultatele fiind pe măsura acestor motivaţii precare şi subiective, fiind cea mai grăitoare dovadă că temelia creştinătăţii nu era îndeajuns de puternică şi apărată pe cât se pretindea a fi. Probabil că mulţi şi-au pus adesea întrebarea cum se face că, în anumite etape ale evoluţiei sale, creştinismul a ales tocmai să-şi transmită mesajul prin violenţă şi expansivitate când este ştiut că preceptele sale sunt contrare acestor metode. Cum a fost posibil ca întreaga creştinătate să ajungă deodată să fie comparată cu lumea arabă, iar cruciadele cu jihadul? Cât de puternică era biserica în acele vremuri şi cum a putut provoca mişcări de asemenea amploare? Cum au influenţat aceste acţiuni întregul mecanism de gândire al europeanului? Asupra tuturor acestor aspecte îmi propun să reflectez în aceste rânduri.

În primul rând cruciadele pot fi definite ca expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina şi Ierusalimul. Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi păturile sociale. Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, la început, de o ideologie creştină. Proclamate ca "războaie sfinte", au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor "locuri sfinte"(Ierusalim), de sub dominaţia musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea.

În al doilea rând, Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanţul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic şi cultural decât Occidentul, exercita, la sfârşitul secolului al XI-lea, o puternică atracţie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a ţărănimii, a creşterii puterii principilor, a instituirii ordinelor cavalereşti, a sporului demografic, precum şi a unor factori naturali: inundaţii, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domeniale, pe cale de a se dezvolta, cât şi celei orăşeneşti. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluţie fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede şi orăşenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi pieţe de desfacere şi aprovizionare. Participarea masivă a ţărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate şi solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosinţă în timpul "cruciadelor copiilor" . Principii s-au alăturat şi ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le- ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu şi glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar şi cel popular a existat o prăpastie.

În al treilea rând, posibilitatea unor acţiuni militare în răsărit şi a unor deplasări de mase a fost creată de însăşi situaţia politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria şi Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc şi a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum şi Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanţ, într- un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii şi normanzii atacau imperiul. În această situaţie împăraţii bizantini au fost nevoiţi, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Aşa s-a născut iniţiativa papalităţii de a organiza expediţii în urma cărora scaunul apostolic şi-ar fi mărit sfera de influenţă, mai întâi prin înlăturarea schismei din anul 1054, dintre bisericile catolică şi ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza şi Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.

Prima cruciadă (1096-1099) a constat, pe de o parte, din expediţia sărăcimii, condusă de Petre Pustnicul şi Walter cel Sărac, iar pe de altă parte, din expediţia cavalerilor, grupaţi în patru corpuri principale de oaste, conduse de Godefroy de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei, Hugues de France, fratele regelui Filip I şi Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul, Robert de Flandra, Bohemund de Tarent şi Tancred de Sicilia. Masele populare au ajuns la Constantinopol, trecând prin Germania, Boemia şi Ungaria. Împăratul Alexios Comnenul, pentru a evita tulburările din oraş, i-a transportat pe cruciaţi pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacraţi de trupele selgiucide, sau făcuţi prizonieri şi duşi în robie.

Cruciada cavalerilor a început cu masacrarea evreilor din oraşele de pe Rin, Köln şi Mainz, prefigurând prin aceasta caracterul sângeros şi de jaf ce aveau să-l împărtăşească expediţiile. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o înţelegere cu Alexios Comnenul, prin care se angajau să recunoască suveranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turci. Cruciaţii au respins armata selgiucidă şi au cucerit Niceea şi Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat şapte luni, dar în cele din urmă a fost şi ea ocupată (1098). Cruciaţii au fost nevoiţi să lupte cu musulmanii încă un an pentru a-şi croi drum spre Ierusalim. Abia în anul 1099 Ierusalimul a căzut în mâinile lor. În urma cuceririlor primei cruciade, s-au creat mai multe formaţiuni politice, conform sistemului politico-vasalic occidental: Regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei, Principatul de Galileea, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile Tyr, Ramla, Kerak, Ascalon, Beirut, Sidon, Ibelin etc. Organizarea lor este cunoscută din "Aşezămintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligaţiile şi drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine militaro-călugăreşti: Ordinul Ioaniţilor şi Templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi şi Ordinul german al teutonilor, spre sfârşitul aceluiaşi veac.