Congresul de la Viena și Ideea Europeană

Introducere

Ideea unificării europene are, însă, o istorie foarte veche. Ideea transformării Europei intr-un stat federativ a fost trăită de oameni politici, precum Napoleon, dar şi de folosofi, precum Saint-Simon, care a cerut Franţei, Angliei şi Germaniei să ia iniţiativa convocării unui Parlament european, în care să poată intra celelalte state europene. După Revoluţia de la 1848, ideea unei Europe unite încetează să mai joace un rol politic. A fost nevoie de două războaie mondiale în care Europa a pierdut poziţiile dominante, de dezvoltarea excepţională a Americii, ca putere dominantă decisivă, pentr ca ideea unei Europe Unite să iasă din nou la iveală. Astfel începuturile integrării europene au luat forma unei Pieţe comune a Oţelului şi Cărbunelui (1954) şi în final, Tratatul de la Maastricht (1991), care reglementează normele integrării europene.

Există o minoritate de istorici, jurişti şi oameni de cultură, europeni şi din “restul lumii”, fascinaţi de evoluţia ideii politice europene şi preocupaţi de descifrarea evenimentelor istorice şi identificarea viziunilor individuale care, înrădăcinate în solul fertil al civilizaţiei europene, au condus la o viziune colectivă şi la cristalizarea unei voinţe generatoare a proiectului Europei unite, pe tot parcursul sau, de la un exerciţiu de imaginaţie la realităţi juridice novatoare.

Europa este considerată în pezent ca o entitate economică cu tendinţe tot mai accentuate de a deveni şi o entitate politică, pierzându-se însp din vedere ceea ce numim “identitate europeană”. “Europa” nu descrie doar grupul de state semnatare ale Tratatului de la Maastricht. Dacă nu ar fi existat şi un sens cultural sau afectiv, probabil că acesta nu ar fi intrat niciodată în vigoare. Nu poate fi neglijată îndelungata istorie ce stă în spatele condiţiilor practic limitate, ce au adus laolaltă, în perioada postbelică, o serie de state de pe continentul european.

Astfel, Congresul de la Viena a fost un prim moment important în formarea ideii europene. Acesta dat expresie uneia dintre teoriile cele mai importante care au luat naştere în Europa – aceea a balanţei sau echilibrului puterilor, care a permis, în anumite situaţii, evitarea unor conflicte şi care a contribuit la realizarea unei apropieri între poparele continentului, ducând în final la desăvârşirea procesului său de integrare.

Congresul de la Viena poate fi considerat momentul unei inovaţii internaţionale, respectiv instituţionalizare cooperării prin conferinţe internaţionale, ceea ce a dus la instituţionalizarea concertului marilor puteri, care va avea scopul de a adopta măsuri pentru menţinerea păcii şi pentru respectarea intereselor comune.

Această etapă în instituţionalizarea cooperării europene este cea a încercărilor temporare (congrese şi conferinţe). Practic, sistemul concertului european se baza pe organizarea unor conferinţe care încredinţau marilor puteri rezolvarea problemelor de interes comun.

Sistemul de alianţe cunoscut sub numele de „concert european”, reprezentând reuniuni ale statelor mari pentru rezolvarea unor crize internaţionale prin care acestea impun celorlalte respectarea unor dispoziţii la care acestea din urmă nu au colaborat sau au refuzat să colaboreze, constituie şi el o manifestare a echilibrului european. Convocate pentru a găsi soluţii la marile probleme cu care se confrunta continentul, aceste reuniuni au reuşit să consacre o serie de reguli juridice în numeroase domenii de interes comun, punând bazele unui drept public internaţional, pe care se vor întemeia în viitor relaţiile între state. 

Capitolul I Congresul de la Viena (octombrie 1914-iunie 1815)

Imediat după victoria asupra Franţei, în euforia care a urmat după căderea celui care timp de cincisprezece ani a făcut Europa să tremure, fiecare stat spera ca prin restabilirea păcii să-şi satisfacă interesele şi speranţele. Aproape toate marile puteri intenţionau să „reinstaleze civilizaţia”, adică să şteargă cu buretele noutăţile apărute pe continent ca urmare a spiritului revoluţionar. Dar foarte rapid acestea au realizat faptul că era imposibilă o reconstrucţie a Europei fără a se ţine cont de popoarele care au participat la învingerea lui Napoleon. La această problemă se mai adăugau şi aspiraţiile hegemoniste ale învingătorilor, ceea ce făcea indispensabilă recurgerea la un arbitraj şi la realizarea unui acord.

Pentru a armoniza „restauraţia” şi pentru a angaja naţiunile europene în elaborarea „noii ordini” care urma să o anuleze pe cea stabilită de Revoluţie, s-a recurd la organizarea unui congres la Viena în anul 1814. Acesta era prima adunare în care au fost reprezentate toate naţiunile Europei şi care a marcat punctul de plecare,întradevăr, modest, al eforturilor de organizare a continentului.

Lucrările Congresului au început la Viena la 1 noiembrie 1814 şi s-au terminat cu câteva zile înaintea bătăliei de la Waterloo (iunie 1815), prin adoptarea Actului Final, hotărârile fiind grăbite de către evadarea lui Napoleon de pe insula Elba, alungarea lui Ludovic al XVIII-lea de pe tron şi continuarea luptelor.

1. Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei. Naţionalismele şi Concertul European. Secolul XIX (1815-1919), vol. 4, Institutul European, Iaşi, 1998

2. Ciachir Nicolae, Istoria universală modernă (1789-1919), vol. II, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998

3. Dreyfus F. G., Jourcin A., Thibault P., Milza P., Larousse. Istoria Universală. Evoluţia lumii contemporane, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006

4. Mătuşescu Constanţa, Construcţia europeană. Evoluţia ideii de unitate europeană, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2007

5. Popescu-Bârlan Lilian, Construcţia Uniunii Europene, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009

6. Scăunaş Stelian, Uniunea Europeană. Construcţie. Reformă. Instituţii. Drept, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008

7. Ştefănescu V. Alexandru, Europa şi lumea în epoca modernă. De la Congresul de la Viena la Primul război mondial (1814-1918), Editura Macarie, Târgovişte, 2005

8. http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie29.pdf