Bizanțul și cruciadele

Împărații Comneni și politica lor externă

Revoluția de la 1081 l-a ridicat pe tron pe Alexios Comnenul, al cărui unchi, Isaac, fusese împarat pentru scurt timp la sfârșitul celui de-al șaselea deceniu al secolului al XI-lea (1057-1059). Numele grec de Comneni, menționat în izvoare pentru prima data sub Vasile al II-lea, provenea de la un stat situat nu departe de Adrianopol. Mai târziu, Comnenii au devenit mari proprietari de pamânturi în Asia Mic. Atât Isaac, cât și nepotul său, Alexios, s-au evidențiat prin talent militar. Sub Alexios, partidul military și marii proprietari de pământ din provincii au triumfat asupra birocraților și a regimului politic din capitală; în același timp, epoca tulburărilor a luat sfârșit. Primii trei Comneni au reușit să păstreze tronul pentru un secol și să îl trimită din tată în fiu, deși această succesiune a întâmpinat dificultăți.

Alexios I și relațiile externe înainte de prima cruciadă

Anna Comnena, educata și dăruita fiică a noului împărat Alexios, celebra autoare a operei Alexida, spunea că tatăl ei, la începutul domniei sale și-a dat seama ca Imperiul se afla în agonie din cauza pericolului turc de la răsărit și a celui normand de la apus. Situația externă a Imperiului era foarte gravă și, treptat, deveni chiar mai dificilă și mai complicate.

Războiul normand. Ducele de Apulia, Robert Guiscard, după ce a cucerit posesiunile bizantine din sudul Italiei, a făcut planuri de o mai mare avengură, și, împreună cu mai vârstnicul său frate Bohemond, a navigat împotriva lui Alexios, înconjurat de o flotă impresionantă. Scopul său principal imediat era să pună stăpânire pe orașul maritime Dyrrachium din Iliria, foarte bine organizat si fortificat sub Vasile al II-lea Bulgaroctonul, considerat pe bună dreptate cheia Imperiului în Apus.

Alexios Comnenul a cerut ajutor în Apus, iar printre alți regi a apelat la Henric al IV-lea al Germaniei, dar care nu era în stare să ofere sprijin din cauza problemelor din interiorul propriului său imperiu.

Veneția, urmărindu-și propriile sale interese, a răspuns favorabil chemării lui Alexios. Cu toate că navele venețiene au venit în ajutor orașului asediat dinspre mare, armata terestră condusă de Alexios, compusă din slaavi macedoni, turci, garda imperial varego-engleză și din alte câteva naționalități, a suferit o înfrângere foarte grea. Însă, o revoltă care a izbucnit în sudul Italiei, l-a obligat pe Robert să plece.

O nouă expediție interprinsă de Robert împotriva Bizanțului a avut success, dar în rândul trupelor sale a izbucnit o epidemie din cauza căreia a și murit în 1085 în nordul insulei Cephalonia. Odată cu moartea lui Robert, Dyrrachium a trecut iar în stăpanirea grecilor.

În schimbul ajutorului dat de flota ei, Veneția a primit din partea împăratului privilegii comerciale enorme, care îi asigurau Republicii Sfântul Marcu o poziție extraordinară în Imperiu, pe lângă darurile bogate oferite bisericilor venețiene și titluri onorifice dublate de un salariu fix pentru doge și patriarhul Veneției.

Războiul Imperiului împotriva turcilor și pecenegilor. Pericolul turcesc dinspre est și nord, din partea selgiucizilor și pecenegilor, care se menifestase deja sub predecesorii lui Alexios Comnenul, crescu în intensitate în timpul acestui monarh. Moartea lui Guiscard i-a permis lui Alexios să refacă teritoriul de vest, până pe coasta Adriaticii, însă, la alte frontier, din cauza atacurilor eficiente ale turcilor și pecenegilor, teritoriul Imperiului a fost redus considerabil.

În conflictual cu Bizanțul, pecenegii și-au găsit aliați în interiorul Imperiului în pavlicienii care locuiau în Peninsula Balcanică. Pavlicienii erau o sectă religioasă dualistă din Orient, ramură a maniheismului, care a fost creată în secolul al III-lea d.Hr. de către Pavel de Samosta și reformată în secolul al XI-lea. Aceștia în loc să apere teritoriul bizantin în fața barbarilor din nord, i-au chemat pe pecenegi să lupte împotriva Bizanțului. Cumanii s-au alăturat pecenegilor.

Războiul cu pecenegii, în ciuda câtorva victorii de moment, a secătuit Bizanțul de putere. La sfârșitul deceniului al nouălea, Alexios Comnenul a suferit o înfrângere teribilă la Distra, pe Dunărea de Jos, și aproape era să fie capturat el însuși.

Situația Imperiului a devenit și mai critică atunci când un pirat turc, Tzachas, a început să amenințe capital dinspre sud. Înțelegând situația disperată a Imperiului, Alexios s-a folosit de tacticile diplomatice byzantine obișnuite pentru a-I întărâta pe unii barbari împotriva altora: a apelat la hanii cumanilor, rugându-i să dea ajutor împotriva pecenegilor. Sălbaticii și înspăimântătorii hani cumani Tugorhan și Boniak, au fost invitați la Constantinopol, unde au fost primiți în cel mai măgulitor mod și cazați în lux. Împăratul bizantin a cerut umil ajutorul barbarilor, foarte mândri că se situau pe picior de egalitate cu împăratul, care și-au dat cuvântul lui Alexios și l-au ținut. Pecenegii au fost zdrobiți și nimiciți fără milă. Prin intervenția lor în sprijinul Bizanțului, cumanii au făcut lumii creștine un serviciu enorm.