Biserica Catolică în evul mediu

Teoreticienii bisericii divizau societatea în 3 clase sociale. Prima şi cea mai importantă era Clerul.

Morala creştină cerea respectarea şi îndeplinirea necondiţionată a legilor Bibliei.

Păcătosul se putea salva doar prin pocăinţă şi spovedanie.

Imaginea ideală a creştinului era săracul.

O parte din veniturile sale Biserica trebuia să le impartă celor nevoiaşi.

În acelaşi timp biserica deţinea bogăţii imense şi era cel mai mare latifundiar.

Populaţia Europei Occidentale plătea zeciuiala bisericească – impozit ce constituia 1/10 din venituri.

Biserica obţinea profituri fabuloase din comerţul cu indulgenţe.

În timp ce blama cămătăria biserica era cel mai mare cămătar, împrumutându-i pe regi şi marii feudali cu sume enorme.

Până la mijlocul sec. al XI biserica creştină era considerată ca fiind unitară, doar că în Bizanţ capul bisericii era Patriarhul de la Constantinopl, iar în Europa Occidentală – Papa de la Roma.

Între Patriarh şi papă se ducea o luptă aprigă pentru a controla întreaga biserică.

Existau deosebiri de ordin doctrinar şi liturgic între bisericile din occident şi cele din orient