Roma, cea care va realiza prima unificare a unei părţi din spaţiul european, prinde contur într-o Peninsulă Italică, care la rândul ei, nu este în secolul VIII î.Hr., decât un puzzle heteroclite de popoare supuse influenţelor greceşti şi feniciene, în Sicilia şi în Italia Meridională. În secolului VI, Roma a fost fondată de către etrusci, care i-au transmis civilizaţia. La sfârşitul secolului se proclamă Republica. În 51 î.Hr., Imperiul Roman avea în componenţa sa 14 provincii, din care 8 în Europa. După moartea lui Caesar în 44 î.Hr., pe scena politică a apărut fiul adoptiv al lui Caesar, Octavianus. Temerile stăpânilor de sclavi de la Roma, în vara anului 43 î.Hr., au fost zadarnice. În lunile septembrie si octombrie 43 î.Hr. a fost pregătită împăcarea. În noiembrie acelaşi an, Octavian, Antonius, Lepidus s-au întâlnit în apropiere de Bononia. Acest acord, numit si al doilea triumvirat, avea ca scop lupta împotriva conspiratorului şi dominaţia asupra provinciilor.
S-a stabilit ca lui Antonius să-i revină cele două Galii, Octavian să primească Africa, Numidia şi insulele, iar lui Lepidus i s-a rezervat conducerea Galiei Narbonensis şi a celor două provincii spaniole. S-a hotărât ca Octavian să renunţe la împuternicirile lui consulare şi toţi trei să obţină o putere specială, o magistratură extraordinară, sub denumirea tresuiri republicae constituendae. Pentru lupta contra adversarilor politici rămaşi la Roma şi în Italia, s-a recurs la proscripţii. Puterea triumvirilor a fost sancţionată printr-o lege specială (lex Titia), al cărei proiect n-a fost în prealabil adus la cunoştinţa generală. Triumvirii au primit puteri nelimitate timp de câţiva ani, până la 1 ianuarie 38 î.Hr. De ei depindea numirea magistraţilor şi a senatorilor, promulgarea legilor, fixarea impozitelor în Italia şi în provincii. Au bătut monedă cu chipurile lor. Triumviratul lor a reprezentat o dezvoltare a sistemului de magistraturi extraordinare apărut în secolul II î.Hr. Al doilea triumvirat a fost consolidate printr-o căsătorie dinastică: Octavian s-a căsătorit cu fiica vitregă a lui Antonius.
Antonius se căsătoreşte cu Cleopatra, regina Egiptului şi se instalează la Alexandria. Octavian îl constrânge pe Lepidus să părăsească Africa şi să se mulţumească cu titlul de Pontifex Maximus. Solid instalat în Orient, Octavian se erijează în faţa rivalului său din Alexandria, devenit un campion al civilizaţiei şi al tradiţiei romane. Astfel izbucneşte războiul dintre Antonius şi Octavianus.
Iarna anului 32 î.Hr. este petrecută cu pregătirile militare. Antonius îşi fixase cartierul general la Patrus, în Golful Corint. Forţele sale maritime şi terestre blocau drumul spre Orient. Mai numeroase decât cele ale adversarului său, ele erau alcătuite ca şi ale lui Pompei odinioară, din elemente disparate. Nu ştim cu exactitate hărţuielile şi mişcările de trupe din primăvara şi vara anului 31 î.Hr. Cunoaştem doar că unul câte unul, nobilii romani care-l însoţeau pe Antonius, trec de partea cealaltă. Poate că dezarmarea lor se explică prin propaganda lui Octavianus, poate că şi-au dat seama că era în avatajul lor să fie de cealaltă parte a câmpului de luptă, poate că au înţeles că o victorie a lui Antonius, nu era în niciun fel dorită pentru viitorul lumii şi se risca să se compromită idealul lumii romane, de libertate şi civism. Bătălia decisivă are loc pe mare la 2 septembrie. Aceasta fusese programată mai înainte, dar din cauza unei furtuni puternice care-i împiedicase, a fost amanată.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
