De-a lungul istoriei, termenul de “anarhie” a fost folosit cu mai multe insemnatati. Prima persoana care ii ofera termenului intelesul pe care il cunoastem astazi este omul politic francez si teoreticianul libertar Pierre-Joseph Proudhon, care ridica anarhismul la rangul de conceptie originala asupra vietii politice. Inainte de Proudhon, termenul anarhie era folosit ca un sinonim al haosului, al dezordinei sau a lipsei de putere si avea o conotatie negativa.
Nu numai ca anarhia nu este catusi de putin un sinonim al dezordinii, mai mult chiar, ea devine idealul politic al lumii moderne: “Societatea isi cauta ordinea in anarhie. Anarhie, absenta a stapanilor, a suveranilor, iata forma de guvernare de care ne apropiem pe zi ce trece”.
Anarhismul, inteles ca viziune coerenta asupra vietii politice, este, fara indoiala, un fenomen relative recent. Primele sale manifestari ideologice si practice dateaza din secolul al XIX-lea si coincide cu aparitia nationalismului si a etatismului, fiind totodata o reactive impotriva acestuia. Trebuie sa ne ferim cu prudenta de ceea ce Lucien Febvre numea “pacatul capital” in istorie, “pacatul dintre toate de neiertat:anacronismul”. Astfel, pentru a intelege adevarata natura a anarhismului trebuie sa consideram ca aceasta reprezinta mai mult in mod de viata si un mod de a percepe realitatea decat o viziune politica.
Din punct de vedere psihologic, anarhistul este un emotiv, in sensul caracterologic al cuvantului. Asta inseamna ca evenimente care pot parea lipsite de importanta sau fara interes pentru cei mai multi oameni, lui ii provoaca o tulburare subiectiva profunda.
Cu toate acestea se poate considera ca bazele anarhismului nu sunt puse in epoca moderna, anumite idei existand inca din antichitate.
Majoritatea antropologilor moderni considera ca pentru o buna bucata de timp, omenirea a trait libera, fara a exista anumite autoritati statale sau institutii politice.
Folosirea termenului de anarhie ce definea o societate fara un conducator isi are radacinile in scrierile lui Herodot si in operele lui Homer. Filozofii cinici greci, precum Diogene si Antistene, cunoscuti ca fiind libertari, promovau autonomia individuala si contestau mereu ansamblul conventiilor sociale. Antistene, intelemeietorul scolii cinice, indemna mereu la o detasare si la un dispret fata de “tabuurile” societatii. Mai tarziu, stoicii vor relua cateva dintre ideile filosofiei cinicilor: cautarea autonomiei personale, idea ca suntem cu totii “incredintati noua insine”, optiunea pentru o viata conforma cu natura si contradictia dintre natura si legile Cetatii, detasarea de bunurile lumesti etc si se vor proclama, in cele din urma, cetateni ai lumii1.
In timpul Evului Mediu, viziunea asupra statului era diferita fata de cea moderna, puterea politica fiind faramitata. In aceste vremuri, in pofida faramitarii teritoriale si a impartirii puterii politice si economice, se poate considera ca singurul element de unitate este crestinismul. Astfel biserica poate fi considerata singura autoritate universal recunoscuta in acele vremuri. Orice miscare impotriva puterii ia cel mai adesea forma ereziei. In fata opulentei Bisericii, numerosi laici isi revendica autonomia si independenta religioasa. O astfel de miscare, numita miscarea Spiritului-Liber, apare in nordul europei si, in pofida persecutiilor la care este supusa, continua sa se propage timp de mai multe secole.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
