1.Introducere
Regimul lui Alexandru I a dat naştere la numeroase interpretări, căci caracterul şi opera ţarului au scos şi continuă să scoată la iveală numeroase contradicţii. Dacă unele sunt evidente şi sunt observate de către toţi, contemporani ai ţarului sau istorici, altele sunt imperceptibile şi nu se lasă descoperite decât la o analiză mai minuţioasă a domniei sau a unei problematici a regimului. Această dificultate de a „clasa” domnia lui Alexandru I într-o anumită categorie sau de a emite o apreciere asupra operei sale este comună tuturor istoricilor, care nu se pun de acord decât asupra caracterului suveranului. Cu toţii evocă duplicitatea ţarului şi cu toţii se opresc asupra caracterului său enigmatic, greu de pătruns, descriindu-l ca pe un om care îşi fermeca interlocutorii, fie ei ruşi sau străini. Cu toţii sunt de acord că Alexandru va rămâne pentru totdeauna un „mister” de neelucidat.
În ceea ce priveşte evaluarea propriu-zisă a domniei, putem evoca aici unanimitatea istoricilor în a o diviza în două perioade distincte: prima, reformistă (sau liberală) şi a doua, de renunţare („reacţionară”). Războiul şi acordurile diplomatice din 1812-1815 marchează în general ruptura dintre cele două perioade. Ca un exemplu semnificativ, Martin Malia, în lucrarea sa L’Occident et l’enigme russe, încheie primul capitol, intitulat Rusia ca despotism luminat 1700-1815, cu Ecaterina cea mare şi începe cel de-al doilea capitol cu 1815, cu titlul Rusia ca despotism oriental, 1815-1855. Prima perioadă a domniei lui Alexandru (1801-1815) ţine aşadar de un despotism luminat, a doua, de un despotism oriental. Capitolul al doilea tratează despre Sfânta Alianţă care, dintr-o ligă a monarhilor creştini, care se angajau să guverneze conform moralei tradiţionale, se transformă încet-încet într-un instrument de intervenţie împotriva tuturor celor care, indivizi sau popoare, în Europa, doreau să schimbe ordinea stabilită prin congresul de la Viena. Este, scrie Malia, începutul disgraţiei care se va accentua cu execuţiile capitale din 1826, şi care va fi definitiv confirmată cu înăbuşirea insurecţiei poloneze din 1831. Pentru Europa „luminată”, Rusia devine de acum înainte, „bastionul de reacţiune”.
Istoricii evocă de obicei mai multe elemente care justifică împărţirea domniei lui Alexandru în două perioade. Referitor la perioada „liberală”, sunt evocate influenţa educaţiei ţarului în spiritul luminilor, rolul „comitetului intim”, primele măsuri liberale, proiectele de reformă, decretul referitor la agricultorii liberi, liceul imperial de la Ţarskoe Selo, tinereţea lui Puşkin. Referitor la perioada „reacţionară”, sunt evocate, între altele, coloniile militare, reacţiunile în cadrul universităţilor, întărirea cenzurii, exilul lui Puşkin în 1820, interzicerea lojelor masonice, misticismul ţarului.
Memoriile contemporanilor ţarului, fie ei viitori decembrişti sau nu, au contribuit din plin la accentuarea acestei viziuni, descriind entuziasmul cu care era încărcată atmosfera primei perioade a domniei, aşteptarea unei schimbări sub egida ţarului, care spunea că doreşte abolirea şerbiei şi transformarea puterii în monarhie constituţională, apoi, după 1812, decepţia din cauza inactivităţii unui Alexandru devenit mistic şi surd la realităţile ţării, şi în fine, iritarea apărută în urma măsurilor represive ale guvernării sale. Prima perioadă este aşadar marcată de speranţă şi aşteptări, a doua perioadă de decepţia care va conduce la revoluţia decembristă.
În această perspectivă, perioada care se întinde de la 1801 la 1812 este prezentată ca o „vârstă de aur”, o perioada cu atât mai strălucitoare cu cât contrasta cu perioadele sumbre ale domniilor lui Pavel I şi Nicolae I, cel din urmă fiind perceput în Rusia ca inamicul oricărei libertăţi, oricare ar fi ea. După expresia lui Karamzin, Alexandru I a fost perceput de societatea rusă ca o adevărată mântuire după cei patru ani de tiranie sub Pavel I.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
