Ungurii și Influențele lor în Spațiul Românesc

Introducere

Formarea poporului român şi a limbii române reprezintă rezultatul unui lung proces complex de evoluţie politică şi etnică. Compoziţia etnică actuală a poporului român dovedeşte faptul că neamul românesc nu aparţine unei singure rase istorice, ci se compune dintr-un amestec nedefinit, haotic de ,,rase multiple şi felurite”. Păstrând şirul cronologic, primul nostru fond etnic, este negreşit tracic, fiind urmat de amestecul cu sângele latin latin şi cel al hunilor, goţilor, avarilor, slavilor şi al altor neamuri. Influenţa slavilor a avut o contribuţie importantă la constituirea neamului românesc prin integrarea elementului slav în procesul romanizării. Celelalte populaţii de rasă mongolică: hunii, avarii, de rasă germanică: bastarnii, marcomanii, apoi goţii, vandalii, gepizii nu s-au oprit pe teritoriul Daciei decât în trecere. În sec. VII bulgarii s-au stabilit la sud de Dunăre şi au împrumutat obiceiuri de la slavi, iar între sec. IX-XII numeroase populaţii turanice au traversat teritoriul românesc: pecenegii, ungurii, cumanii dar şi hoardele tătarilor. Dintre acestea cea mai mare influenţă a avut-o însă poporul maghiar. Maghiarii sunt probabil poporul cu care românii au avut cele mai numeroase şi complexe contacte de-a lungul întregii lor istorii. Ajunşi în Câmpia Panoniei aceştia au pus stăpânire pe Transilvania şi Banat, mai târziu întinzându-şi suzeranitatea până la Dunăre şi chiar peste Bulgaria. Năvălirea feluritelor neamuri barbare, şi mai ales acea a ungurilor a fost asemănătoare venirii unei ape greoaie care se amestecă cu apa neolatină. Dominaţia ungară asupra spaţiului românesc a fost caracterizată de transmiterea mai multor influenţe politice, culturale şi lingvistice.

Originea ungurilor

În perioada timpurie a epocii medievale, ungurii sau maghiarii fac parte din ultimul val de migratori alături de pecenegi, uzi, cumani şi tătaro-mongoli, care au influenţat evoluţia societăţii româneşti. Ungurii sunt un popor fino-ugrian, limba lor se înrudeşte cu a finlandezilor, estonilor şi a laponilor. Numele lor naţional este acela de Maghiari, după numele tribului din care-şi alegeau conducătorul şi înseamnă ,,oamenii pământului” . Abatele Regino, care a trăit în veacul al X- lea, după aşezarea lor în Europa, ni-i descrie în felul următor: ,,Ungurii rătăcesc în pustietăţile Panonilor şi Avarilor şi îşi caută hrana zilnică din vânat şi pescuit. Ei luptă mai ales cu săgeţi pe care ştiu să le arunce cu mare dibăcie din arcurile lor de lemn. Nu se pricep a lupta într-o ordine de bătaie sau a asedia cetăţi; adeseori se prefac a fugi pentru a înşela pe duşman. Se hrănesc aproape în chipul fiarelor sălbatice cu carne crudă şi cu sânge; inima duşmanilor morţi o taie în bucăţi şi o înghit în chip de doctorie. Nu ştiu ce este mila şi nu cunosc frica de Dumnezeu” . Originari erau din mijlocul Asiei, din regiunea munţilor Altai, în apropiere de nordul Persiei, au înaintat spreapus, ocupând ţinuturile de stepă dintre curdul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, apoi cele dintre Don şi Nipru (pe la 830) în ţinutul Lebedia. Atacul Pecenegilor îi sileşte să părăsească acest ţinut, o parte se întorc în Asia iar restul se îndreaptă spre apus şi ajung, pe la 889, în Atelkuz, adică ,,ţara dintre râuri”. Este regiunea cuprinsă între cursul inferior al Prutului şi al Nistrului sau Bugeacul. Aici diferitele triburi ale Ungurilor se unesc şi îl aleg drept conducător pe Arpad. Înfrânţi de pecenegi şi bulgari s-au îndreptat spre nord, au trecut pe lângă Kiev, apoi prin pasul Verecke din Carpaţii Păduroşi şi s-au aşezat în regiunea Tisei şi a Dunării mijlocii (896, Panonia). Odată stabiliţi aici, Ungurii au început să prade în toate părţile, până când au fost înfrânţi la Lech în Bavaria în 955 de trupele înpăratului german Otto cel Mare. Spre răsărit de la locul aşezării lor, de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au întâlnit pe români dar şi rămăşiţe ale slavilor şi avarilor, având şi unii şi alţii, mici organizaţii politice numite cnezate şi voievodate. O cronică veche ungurească (Gesta Hungarorum,), scrisă de un notar al regelui Bela al II- lea, spune că la venirea Ungurilor, exista în stânga Tisei, următoarele voievodate: unul, al lui Menumorut, între Someş, şi Mureş, deci Ţara Crişurilor, un al doilea, al lui Glad, în Banat, şi un al treilea, în Ardealul propriu-zis: aici domnea Gelu Românul. Ungurii au purtat lupte cu toţi aceşti voievozi pe care i-ar fi învins. Venind în contact cu populaţia româno-slavă , ungurii au început a deprinde felul de viaţă al acesteia. Unii dintre conducătorii Ungurilor s-au şi botezat, intrând în legături cu Patriarhia de la Constantinopol. Dar cel care a creştinat poporul unguresc a fost regele Ştefan, numit apoi cel Sfânt . Organizarea regatului maghiar şi expansiunea teritorială spre est îi pune pe unguri în contact direct cu românii, care trăiau în ducate/voievodate în zona Bihorului sau a Banatului. După încoronarea ca rege, Ştefan a pornit o serie de expediţii împotriva unor stăpânitori din Ardeal şi Banat care refuzau să-i recunoască autoritatea. Ştefan a supus pe Gyula şi pe Ahtum iar teritoriile stăpânite de aceştia au fost cucerite. Începând cu veacul al XI –lea are loc înaintarea stăpânirii ungureşti în Ardeal şi supunerea afectivă a Ardealului care va dura până la începutul veacului al XIII –lea, când se va isprăvi prin opera cavalerilor teutoni .

www.dacoromanica.ro

Academia Română, Memoriile Secţiunii istorice, Seria III, Tomul IX, Mem. 3, Românii şi ungurii în trecut, Relaţiunile lor politice în dezvoltarea statului român şi a românilor de peste munţi. Dimitrie Onciu, Cultura Naţională, Buc., 1928.

Alain Du Nay, Români şi maghiari în vârtejul istoriei, Editura Mathias Corvinus, Buffalo Tronto, 2008.

Claudiu Neagoe ,,O scurtă istorie a românilor” vol. I, sec. VIII-XIV, Editura Ars Docendi, 2014.

Constantin C. Giurescu ,,Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432)”, Editura All, Buc. 2007, p. 229.

Elena Cremona Ţintatu Comănescu ,,Migraţiile interne şi Enclavele culturale”, Editura Tiparg, Piteşti, 2009.

Ioan Aurel Pop, Thomas Nagler ,,Istoria Transilvaniei”, vol I, Institutul Cultural Român, Cluj Napoca, 2003.

Ion Rusu Abrudeanu şi Vasile Stoica ,,Habsburgii, Ungurii şi Românii”,Editura Vicovia, 2014.

Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, Buc., 2007.

Nicolae Iorga ,,Români şi Slavi, Români si Unguri, Două conferinţe ale Institutului pentru studiul Europei Sud Orientale, Editura Institutului Sud-Est European, Buc. 1922.

Nicolae Iorga ,,Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906”, Editura Saeculum, I.O., Buc. 2005.

Paul Lendvai ,,Ungurii”, Editura Humanitas, Buc. 2013.

Racz Gyla şi Vicze Janos ,,Problema naţională a ungurimii din Ardeal”, Cluj, 1939, traducere de Cristina Iştvan, Buc., 1940.

Toader Nicoară, Istoria şi tradiţiile minorităţilor din România, Buc., 2005.