Studierea istoriei Daciei romane – un domeniu „clasic” al istoriografiei româneşti – a cunoscut, în secolul de curând încheiat, perioade de un deosebit interes ilustrate de rezultate ştiinţifice de valoare. Dincolo de modă şi circumstanţe, cercetarea romanităţii Daciei a rămas o constantă a istoriografiei româneşti. Domeniul a fost ilustrat de profesori de statura unui Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu, Dumitru Tudor, de savanţi precum Mihail Macrea, Ion I. Russu, Bodor Andras, Nicolae Gostar.
Anii comunismului naţionalist românesc –când istoriografia a fost controlată şi instrumentalizată – au lăsat urme funeste şi asupra istoriei şi arheologiei Daciei romane, cu deosebire din punct de vedere instituţional prin desfiinţarea învăţământului superior de studii clasice după 1948 şi printr-o anume „politică a cercetării”. Contactele cu lumea savantă din Europa şi cu noutăţile în materie au fost sporadice. În pofida tendinţei de minimalizare a romanităţii (consecinţă directă a ideologiei oficiale care accentua thraco–dacismul românilor) în această perioadă funestă au apărut lucrări de referinţă privitoare la Dacia romană.
Sintezele de istorie a Daciei romane – în evident progres de la o generaţie la alta reflectă, deopotrivă, nivelul documentaţiei şi preocupările autorilor, dar şi o anume „politică a cercetării”. Aceste valoroase sinteze, cu concluzii corecte în ansamblul lor, au pus în lumină procesele istorice majore – asimilare, integrare, romanizare – şi au încercat să evidenţieze particularităţile unicei provincii nord–dunărene a Imperiului Roman. Sintezele asupra Daciei romane au constituit puncte de plecare de reală utilitate pentru cercetările ulterioare, jalonând de fapt liniile directoare ale noilor interpretări.
Evident, în cercetarea unor provincii romane există accente diferite. În Dacia bunăoară, cu probleme specifice –adesea condiţionate ideologic–, primul Onomasticon Daciae (1944) a lui I.I. Russu era, de fapt, o replică la studiul lui A. Kerényi (1941). Stadiul actual al cercetării corespunde unei situaţii mai generale a istoriei şi arheologiei Daciei romane, sensibil rămasă în urmă – în investigarea anumitor domenii la nivelul standardelor actuale (populaţie, structuri economice) – faţă de cea a altor provincii europene ale Imperiului.
După revoluţia din 1989 mulţi dintre istoricii preocupaţi de cercetarea Daciei romane s-au adaptat –fără probleme şi fără complexe– la noul climat istoriografic, după cum noua generaţie de tineri istorici care s-au ilustrat prin contribuţii valoroase au fortificat sentimentul benefic de şcoală istorică.
Aşadar, cercetarea istoriei Daciei romane rămâne, la începutul acestui nou mileniu, un domeniu „clasic” (din păcate nu şi prioritar, datorită mai ales precarităţii resurselor financiare alocate cercetărilor arheologice) al istoriografiei româneşti, pe măsura unei epoci de excepţie – epoca romană reprezentând în cadrul istoriei României un moment de maximă deschidere spre istoria universală. Prin implantarea unei civilizaţii şi culturi superioare, prin sinteza etnică realizată, epoca romană constituie un moment–cheie care a avut cele mai însemnate consecinţe pentru evoluţia istorică ulterioară a spaţiului carpato–dunărean.
În urma războaielor daco-romane, Traian transformă cea mai mare parte a Daciei în provincie romană, încadrând-o în structura social-economică, politico-administrativă şi spirituală a Imperiului roman.
Timp de aproape 170 de ani, până la Aurelian, istoria Daciei ocupate de romani a fost istoria unei provincii a Imperiului unde romanii au introdus formele proprii de organizare militară, administrativă, economică şi socială; limba latină, cultura şi civilizaţia proprie.
Civilizaţia romană a venit în Dacia (atât în provincie cât şi în Dobrogea integrată Moesiei Inferior) în contact cu civilizaţia dacică, sub toate aspectele vieţii sale materiale şi spirituale. Din întâlnirea celor două civilizaţii cu nivel inegal de dezvoltare, în urma colonizării masive şi a romanizării (proces care presupune obligatoriu prezenţa autohtonilor supuşi romanizării, diferenţiat în provincie faţă de teritoriile dacilor liberi) în cele aproape două veacuri de provincie romană s¬au pus bazele simbiozei daco-romane.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
