Sistemul Electoral al României la Începutul Perioadei Interbelice

Opţiunea pentru un sistem electoral nu este întâmplătoare. Alegerea depinde, în primul rând, de cerinţele realizării unei stabilităţi guvernamentale, graţie căreia un guvern susţinut în Parlament de o majoritate lejeră işi poate concentra eforturile pe transpunerea programului său de guvernare în acte legislative. În al doilea rând, opţiunea pentru un anumit sistem electoral, depinde de condiţiile social – politice existente, de aşteptările electoratului de a fi real reprezentat în forul legislativ şi de a avea o legătură mai mult sau mai puţin directă cu cei ce sunt investiţi prin vot cu demnitatea publică de senator sau deputat.

Ideea de reprezentare a poporului în anumite magistraturi publice este extrem de veche şi are la bază consimţământul celor reprezentaţi ca doleanţele şi aşteptările lor să fie realizabile prin activitatea parlamentară a celor care primesc mandatul de ales al poporului. Diferit este doar sistemul de alegere, de la biblica tragere la sorţi până la sistemele electorale moderne.

Un sistem electoral care permite proceduri de afirmare liberă, democratică, a încrederii alegătorilor în cei care candidează va crea legitimitatea celor ce vor fi investiţi, de activitatea lor depinzănd menţinerea sau erodarea încrederii şi implicit menţinerea sau pierderea legitimităţii. Importantă în evaluarea performanţelor unui sistem electoral este tradiţia electorală a unui popor, experienţa sa democratică.

Sistemul parlamentar a fost instituit în România în 1864, când Alexandru Ioan Cuza a organizat un plebiscit pentru a supune atenţiei populare o nouă lege electorală. Această lege trebuia să ducă la o mai largă reprezentare a diferitelor categorii sociale în forul legislativ şi un proiect de statut care stipula înfiinţarea celei de-a doua Camere. Până în 1918, Adunarea Deputaţilor şi Senatul, ce alcătuiau reprezentanţa naţională, au fost alese pe baza votului cenzitar. Deşi legile electorale din 1864 şi 1866 s-au modificat, condiţionarea dreptului la vot de cens va fi menţinută până la realizarea României Mari.

Constituţia din 1866 era în conformitate cu de realităţile sociale ale vremii. Corpul electoral era împărţit, în funcţie de criteriul averii, în patru colegii. În 1884 Constituţia a fost revizuită, cele patru colegii devenind trei, împărţite tot după criteriul censului, în fiecare judeţ. „Din colegiul I, potrivit articolului 59, fac parte toţi aceia care, întrunind celelalte condiţii cerute de lege (cetăţean român, minim 25 de ani, domiciliu stabil în ţară, drepturi civile şi politice), au un venit funciar rural sau urban de cel puţin 1200 lei. Colegiul II (art. 60) fac parte, acei care, au reşedinţa în oraşe şi plătesc către stat o dare anuală directă, de orice natură, de cel puţin 20 de lei. Aici erau scutite de cens următoarele categorii: profesiunile libere, ofiţeri în retragere, pensionarii statului, cei care au absolvit cel puţin învăţământul primar. Din cel de-al III-lea colegiu fac parte toţi cei care nu sunt alegători în colegiul I şi II care plătesc o dare cât de mică statului” . Censul nu poate fi dovedit decât prin rolul de contribuţie, chitanţe şi avertismente din partea împlinitorilor de dări pe anul precedent şi pe anul curent. Exista şi posibilitatea votării în mod direct, cu dispensă de cens dar numai pentru învăţătorii săteşti şi preoţi şi cei care plătesc o arendă anuală de cel puţin 1000 de lei. La 50 de alegători, se alege un delegat. Populaţia rurală nu avea drept de vot direct, participând la alegeri prin delegaţi. Factorul constituţional, decidea, o dată la patru ani (cu unele excepţii – guvernarea liberală 1876 – 1888) căruia din cele două partide de guvernământ (liberalii şi conservatorii) îi încredinţează formarea noului Guvern. Odată instalat, numea noi prefecţi şi primari, organizând alegeri pentru constituirea corpurilor legiuitoare. Cheia succesului o constituia Ministerul de Interne, cel care, cu administraţia locală subordonată centrului, asigura izbânda. Sistemul cenzitar al celor trei colegii făcea ca Parlamentul să nu fie cu adevărat reprezentantul întregii naţiuni, ci numai al unei categorii restrânse şi anume a celor cu venituri mari.

Sistemul electoral în vigoare nu asigura egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor ţării, deoarece cea mai mare parte a locuitorilor şi mai ales ţărănimea era lipsită de dreptul de vot. Astfel din 7.500.000 de locuitori ai ţării peste 5.000.000 erau ţărani. Din totalul populaţiei 1.650.000 erau bărbaţi majori dintre care nu votau decât 101.000 aceştia din urmă fiind răspunzători de conducerea ţării. Pentru a asigura cu adevărat drepturi egale tuturor cetăţenilor soluţia ce se impunea o reprezenta desfiinţarea censului, ca o condiţie a alegătorilor.

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Istorie