Relația dintre Domn și Vornic

Domnul era stăpânul recunoscut al țării, căreia i se închinau boierii, în calitate de vasali. În ceremonialul înscăunării un rol important îi revenea închinării, care se manifesta prin sărutarea mâinii de către boieri. Domnul era singur stăpânitor, adică „samodârjeţ” în slavona documentelor de cancelarie, termen care echivala cu grecescul autocrator. Acest termen reflectă situația de independență, chiar dacă de multe ori era doar o aspirație din cauza presiunilor externe.

Domnitorul nu a avut putere absolută. El era conducătorul administrației statului, îi numea pe marii dregători, înființa noi dregătorii și poruncea acestor funcționari în chestiunile legate de administrarea țării. Era comandantul suprem al oastei, care putea mobiliza oastea cea mare a țării; uneori atribuțiile militare puteau fi delegate unor demnitari care conduceau contingentul militar. Avea inițiativa și răspunderea în planul politicii externe; declara război și pace (desigur după consultarea stărilor), încheia tratate de pace, de alianță și de vasalitate. Era judecătorul suprem al țării, asistat de Sfatul domnesc și urmând cutuma țării.

Vornicul este cel mai înalt dregător al țării, fiind trecut întotdeauna în capul listei de boieri din hrisoave. El era judecătorul și șeful curții.

Numele acestei dregătorii constituie o problemă controversată, unii istorici (D. Onciul, N. Iorga), considerându-l, pe nedrept, de origine bizantină, în timp ce Al. Xenopol scotea cuvântul de vornic ca fiind împrumutat de la slavo-bulgari. După părerea lui C. C. Giurescu termenul de vornic a fost împrumutat probabil de la sârbo-croaţi, dar atribuţiile sale sunt asemănătoare cu ale dregătorilor maghiari numiţi palatinus şi judex curiae, titluri atribuite de altfel vornicului de la noi în documentele latine.

Numele acestui dregător este incontestabil de origine slavă, el derivând de la cuvântul din slavă tradus curte.

În izvoarele alcătuite în limba latină, vornicul este numit „judex et palatinus curie nostre”, „palatinus”, „dvornic transalpiniesi sive iudice”, „judex generalis” sau „supremus judex”.

În Ţara Românească vornicul este primul dregător amintit în documente, la 4 septembrie 1389. Având o curte domnească, domnul trebuia să aibă şi un vornic mai marele acestei curţi. După aceea vornicul apare de regulă în sfatul domnesc, fie ca primul dregător al sfatului, fie ca al doilea, după ban. În lipsa acestuia din sfatul domnesc, marele vornic era de regulă primul dregător din lista sfatului.

Spre deosebire de Moldova, unde dregătoria de vornic s-a dublat în sec. al XVI-lea, în Ţara Românească a existat în mod obişnuit un singur mare vornic. Numai în vremea domniilor lui Radu Mihnea (Mihnea al III-lea) şi Şerban Cantacuzino, în anii 1658-1659 şi 1680, funcţia de mare vornic a fost dublată, după modelul moldovean, în această vreme existând un vornic de ţara de sus şi unul de ţara de jos.

Atribuţiile marelui vornic erau prin excelenţă judecătoreşti, el având drept de judecată în întreaga ţaraă, cu excepţia Olteniei, unde judecător era marele ban.