Anul 1888 avea să marcheze sfârșitul celor 12 ani de guvernare liberală și începutul unei crize politice profunde . I. C. Brătianu putea să rămână multă vreme la guvernare întrucât se bucura pe plan intern de ajutorul important al regelui și în plan extern de sprijinul lui Bismarck. Așa se explică ezitarea regelui, care în ciuda scandalurilor parlamentare și a acțiunilor de stradă de la sfârșitul anului 1887 și din primele două luni ale anului următor, nu a dorit o schimbare de guvern. I. C. Brătianu, promotorul orientării politicii externe a României spre Puterile Centrale, era considerat de Bismarck, alături de Carol, drept unul din exponenții de bază ai politicii Germaniei în România .
Însă Brătianu nu a putut fi menținut mult timp la putere, din cauza acuzațiilor care i se aduceau cu privire la politica externă promovată de el, fiind acuzat că divulga Parlamentului frânturi din politica sa externă. Liderul liberalilor a combătut acuzațiile primite, făcând o retrospectivă a politicii sale externe de la 1866 până spre 1888, respingând acuzațiile conform cărora ar fi servit intereselor Puterilor Centrale în dauna României. Au avut loc manifestații de stradă care l-au convins pe regele Carol I să-i solicite demisia lui Brătianu la 20 martie 1888.
În acel moment însă, alianța României cu Puterile Centrale părea periclitată. Atâta vreme cât cabinetul liberal a fost la putere, diplomația austro-germană putea fi sigură de menținerea tratatului secret din 1883, chiar dacă unii miniștri români ai Afacerilor Străine ( I. Câmpineanu și Mihail Pherekyde) nu cunoșteau existența acestuia.
Orientarea fruntașilor conservatori, nu prezenta pentru Puterile Centrale nicio siguranță în privința respectării tratatului. Diferite manifestări creaseră acestora reputația de rusofili, ceea ce ar fi putut însemna că aceștia ar fi putut orienta politica externă a României spre o alianță cu Rusia. Tocmai de aceea, Berlinul și Viena și-au intensificat eforturile în acest sens. Conducătorii politicii externe a celor două state și-au dat seama de importanța unor acțiuni constante și directe exercitate în capitala României, asupra căreia se îndrepta și atenția diplomației ruse. În acest scop, Germania și Austro-Ungaria au trimis la București doi diplomați abili: Bernhard von Bulow și Agenor Goluchowski, care s-au arătat interesați de situația politică existentă din luna martie 1888. Stabilizarea situației era considerată ca o premisă a zădărnicirii acțiunii politice a Rusiei la București. În audiența de primire a lui Bulow, regele i-a declarat că deși relațiile cu Rusia constituie o „problemă dificilă”, guvernul român nu dorea să înrăutățească situația existentă pentru a nu porni un război. Diplomații Puterilor Centrale menționați anterior, au căutat pe cât posibil să mențină încordate relațiile dintre România și Petersburg. Goluchowski afirma că „cu cât prăpastia dintre ea și vecinul protector va fi mai mare cu atât se va adânci căderea în dizgrație la Sankt-Petersburg, cu atât mai sigură România trebuie să-și caute apărarea și singurul sprijin în Puterile Centrale”.
Cea mai bună variantă a lui Carol era alegerea junimiștilor, care îi erau loiali și mai apropiați de politica sa externă, excluzându-i de la putere pe cei care au luat parte la căderea „vizirului” . Suveranul României afirma că: „guvernul Brătianu care a fost 12 ani la cârmă nu s-a mai putut menține deoarece, toți bărbații importanți ai țării erau împotriva lui și se și perimase. Nemulțumirea s-a manifestat prin demonstrații de stradă care și-au găsit ecoul în Camere și s-au văzut siliți să pună mâna pe arme [...]. Dar eu nu am chemat „Opoziția Unită”, care era răspunzătoare de dezordini, ci pe oamenii devotați mie, care au fost totdeauna corecți, ca Theodor Rosetti, P. P. Carp, prințul Știrbei ”.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
