Partidele politice în perioada interbelică

Introducere

Reformele politice, economice şi administrative, îndeosebi votul universal, reforma agrară, adoptarea Constituţiei din 1923 au determinat schimbări vizibile în mentalul colectiv al populaţiei, stimulând activismul ei politic. Pluralismul politic capătă o deosebită amploare. Se produc schimbări în configuraţia partidelor, se modifică axa rivalităţilor dintre partide, apar partide noi, inclusiv cele ale minorităţilor naţionale. Deceniile interbelice au cunoscut atât perioade de stabilitate politică, cât şi de instabilitate. În această perioadă se cristalizează noi doctrine politice, care acoperă întreg spectrul politic, de la extrema stângă la extrema dreaptă. Unele partide tradiţionale părăsesc arena politică.

Partidul Conservator

O primă urmare a reformelor de după război şi a creării României Mari a constituit-o diversificarea vieţii politice, fragmentarea spectrului politic, până atunci stabil şi dominat de numai două partide politice, cel Conservator (constituit în 1871) şi cel Liberal (1875). Partidul Conservator, ale cărui merite în constituirea României moderne sunt de necontestat, s-a dezintegrat îndată după efectuarea reformei agrare şi adoptarea votului universal; guvernul filogerman al lui AI. Marghiloman (19 martie - 6 noiembrie 1918) a căzut după reintrarea României în război; sub preşedinţia lui Take Ionescu, conservatorii vor mai reveni o dată la putere, dar numai pentru 30 de zile (1922), dispărând apoi cu totul din viaţa politică a ţării. La alegerile din 1919, Partidul Conservator a obţinut 3,89% din voturi (16 mandate), la cele din 1920 numai 2,82% (4 mandate), iar în 1922 nu a reuşit să obţină nici un mandat în parlament.

Partidul Național-Liberal

Partidul Liberal a continuat să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Liberalii au condus neîntrerupt din 1914 şi până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. După o scurtă perioadă de organizare şi de extindere în teritoriile alipite, liberalii s-au reîntors la putere, cârmuind cu autoritate între 1922-1928 (cu o întrerupere între martie 1926 şi iunie 1927) şi 1933-1937. Perioada 1922-1926 a fost epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui I.I.C. Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizării noului stat întregit, ale unificării celor 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât şi din cel legislativ; au fost de asemenea anii refacerii economice şi ai aplicării reformelor; s-a adoptat o nouă constituţie. Se poate afirma că, în 1926, Partidul Liberal se afla în culmea puterii şi influenţei sale, încheindu-şi o misiune istorică începută la 1848. După 1930, deşi încă partid de guvernământ, rolul liberalilor va scădea însă treptat, lipsit rând pe rând de conducători, morţi în 1927 (I.I.C. Brătianu), 1930 (Vintilă Brătianu), 1933 (I.G. Duca); pe care îi înlocuieşte o echipă nouă de oameni politici fie lipsiţi de experienţă, fie influenţabili, în orice caz foarte diferiţi de vechea gardă. Ca urmare, partidul şi-a pierdut influenţa, fiind înfrânt în alegerile din decembrie 1937, când cele două fracţiuni liberale au cules totuşi 39,81% din voturi.

Partidul Național-Țărănesc

Principalul partid de opoziţie al perioadei interbelice a fost Partidul Naţional Ţărănesc, alcătuit în 1926 prin fuzionarea Partidului Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, cu Partidul Ţărănesc, înfiinţat de Ion Mihalache în Vechiul Regat (1918). Deşi aveau o bază socială mult mai largă decât liberalii, naţional-ţărăniştii nu au guvernat decât foarte puţin, între 1928-1931 şi 1932-1933, nereuşind să se impună ca un autentic şi eficient partid de guvernământ. Condus de lideri admirabili din punct de vedere moral şi patriotic, dar lipsiţi de abilitatea şi supleţea politică a liberalilor, ţărăniştii au făcut mai multe greşeli tactice, cum ar fi acceptarea revenirii în ţară a principelui Carol (1930) sau "alianţa" electorală cu Legiunea (1937), acţiuni care au influenţat în chip negativ mersul evenimentelor, grăbind eşecul începătoarei democraţii româneşti şi facilitând instaurarea dictaturii.