Învățământul românesc la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX

Previzualizare referat:

Extras din referat:

Mergând pe urmele evoluţiei sistemului românesc de învăţământ, în cadrul căruia a fost plusată întotdeauna ideea funcţiei sociale a educaţiei, de socializare a individului în scopul integrării lui sociale, de continuitate în educaţie, drept condiţie primordială a reuşitei, dar mai ales de corespondenţă între structurile sociale şi mentale, acţiunea pedagogică poate fi prezentată ca un proces organizat de socializare întemeiat pe recunoaşterea imperfecţiunilor societăţii, în timp ce şcoala devine treptat pilonul coeziunii şi mobilităţii sociale cu consecinţe directe în dezvoltarea şi democratizarea societăţii.

Astfel, prin cercetarea legislaţiei învăţământului din România, obiectivul primordial a fost acela de a releva evoluţia reformelor şi organizării învăţământului românesc plecând de la Legea Instrucţiunii Publice din decembrie 1864, punctând perioada 1896-1910, perioada marilor reforme ale lui Spiru Haret, dar evidenţiind şi consecinţele ulterioare ale legislaţiei haretiene, în condiţiile evoluţiei României sub auspiciile contextului social, economic şi politic intern şi internaţional. Mai exact, această cercetare reprezintă oarecum, o repunere în context şi o analiză a suportului legislativ al reformelor învăţământului, completat continuu şi actualizat. ( Diac, 2004)

Relevant a fost rolul primordial al principiilor care au stat la baza proiectării şi realizării procesului de reformă al învăţământului finalizat în plan legislativ. (Manolache, 1893). Aceste principii privesc nu numai calitatea lui Spiru Haret de ctitor al învăţămîntului românesc, dar şi contribuţia ministrului şcoalelor la rezolvarea problemelor educaţionale şi de politică a educaţiei, principii generale care punctau, în primul rând, diferenţele existente între opera sa comparativ cu preocupările ce le-au avut alte personalităţi ale învăţământului, a căror activitate nu a atins asemenea nivel şi intensitate precum cea a lui Haret. (Cristea, 2001)

Aşadar legislaţia haretiană reflectă în mod evident cea mai mare parte din ideile pedagogice, sociologoce şi social-politice, susţinute prin opera ştiinţifică şi activitatea didactică, parlamentară şi ministerială, momentul Haret însemnând prelungirea duratei învăţământului secundar de la 7 la 8 ani, cu consecinţe notabile în cadrul structurii de funcţionare, diferenţierea dintre ciclul inferior şi cel superior, liceul devenind un ciclu de studii speciale, şcoala secundară nu reprezenta în concepţia lui Spiru Haret un drept, dar nici o datorie pentru absolvenţii cursului primar, liceul nu era o şcoală prin care trebuie să treacă toţi copiii, ci mai degrabă o şcoală specială corespunzând anumitor trebuinţe; nu oricine poate urma liceul, pentru aceasta tânărul trebuind să aibă un grad de pregătire şi să fie în stare să parcurgă opt ani de studiu.( Antologia Legilor Învaţământului din România, 2004)

1. Evoluţie şi statistică

Totodată progresul învăţământului românesc impulsionat de dezvoltarea economică şi socială a ţării, s-a datorat şi presei pedagogice care la rândul ei devine o componentă a sa. Asistăm la creşterea numărului revistelor pedagogice, la îmbunătăţirea conţinutului lor şi la lărgirea cercului de colaboratori. Spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX apar o serie de publicaţii de prestigiu precum: ”Revista pedagogică” (1891-1898, 1902 - redactor Constantin Dimitrescu-Iaşi), ”Cultura română” (1903-1911) şi „Revista generală a învăţămîntului (1905 - redactor Spiru Haret), publicaţii destinate dezvoltării învăţământului, pregătirii cadrelor didactice şi care au constituit un mijloc de manifestare a gândirii pedagogice româneşti. ( Iacob, 1998)

Pentru tot acest interval se poate constata totuşi, o evoluţie a învăţământului din toate punctele de vedere. Astfel în anul şcolar 1878-1879 existau 62 de şcoli secundare dintre care 6 licee şi 19 gimnazii alături de seminarii, şcoli normale, şcoli comerciale şi conservatoare, cu un total de 8.118 elevi, în timp ce şcolile secundare de ambele sexe erau frecventate, la sfârşitul 1885-1886 de un număr de 3.700 de băieţi şi 1.054 de fete, dintre care au promovat 2.214 băieţi şi 882 fete, fiind declaraţi repetenţi 1.115 băieţi şi 174 fete; de mentionat şi faptul că în perioada 1890-1900 multe gimnazii au fost ridicate la rang de liceu. În aceste şcoli secundare majoritatea elevilor proveneau din mediul urban, reprezentând un procent de 66% în cadrul liceelor şi 71% la gimnazii, în timp ce numărul elevilor din mediul rural însuma un procentaj ridicat (94%) pentru şcolile normale şi cele elementar-agricole; pentru anii 1905-1906 situaţia şcolilor secundare se prezenta ca fiind frecventate de 22.499 şcolari (16.573 de băieţi şi 5.926 de fete), statistica prezentând o situaţie obiectivă, observându-se un procent ridicat de repetenţi, mai ales din rândul liceenilor cifra varia în jur de 19%. (Statistica învăţământului privat pe anul şcolar 1896-1897, 1898)

Efortul organizatoric în domeniul învăţământului a fost consemnat în recensământul din 1899 atestând existenţa a 24 de gimnazii, 19 licee de băieţi, 9 şcoli secundare de fete de gradul I şi 2 de gradul II, 5 seminarii teologice şi 2 licee militare. În ceea ce priveşte învăţământul secundar public şi privat, statistica prezintă un total de 24 585 elevi înscrişi în anul şcolar 1896-1897, dintre care au promovat 16 322, în cadrul învăţământului privat erau menţionate două tipuri de şcoli: cu programă proprie şi cu programa statului, şcoli în care situaţia pe anul prezentat anterior era de 3 778 de elevi înscrişi, cu un număr de 2 703 promovaţi.

Dacă recensământul din 1859-1860 nu a prevăzut o rubrică referitoare la ştiinţa de carte, aproximările cele mai optimiste nu pot depăşi 10% din totalul populaţiei. La recensământul din 1899 procentul s-a ridicat la 22%, iar la cel din 1912 la aproximativ 40%. România se situa astfel în partea de jos a unui posibil clasament european în privinţa ştiinţei de carte, dar făcea eforturi vizibile pentru reducerea decalajului faţă de ţările dezvoltate. Încercând să evităm extremele, am apelat la statistici ale căror cifre sugerează, poate, cel mai bine caracteristicile şi parametrii dezvoltării social-economice a României. (Colescu, 1905)

Astfel, Recensământul general al populaţiei României din 1899 publicat de Ministerul de Domenii sub îngrijirea şefului statisticii generale, Leonida Colescu, estima că populaţia României se ridica la sfârşitul anului la 5.956.000 locuitori, dintre care 445.322 străini, total din care 4.694.288 de persoane aveau vârsta mai mare de 7 ani. Acest recensământ constatase un procent general de analfabeţi de 78%, iar la populaţia rurală procentul se ridica până la 84,8%, demonstrând cât de puţin se realizase în răspândirea culturii la masele populare şi cât de mult trebuia făcut pentru ridicarea nivelului lor. O deosebire radicală se arăta sub raportul împrăştierii instrucţiunii între populţia urbană şi cea rurală, primii dintre aceştia fiind mai conştienţi de binefacerile culturii; şcolile din oraşe erau pline de elevi, punându-se în relief progresul instrucţiunii când, dintre 100 de elevi între 7-14 ani, 65 ştiau să scrie şi să citească, cifra absolvenţilor cursului primar în jurul nului 1902 fiind de 9 000, în timp ce proporţia bărbaţilor care ştiau să scrie la vârsta căsătoriei s-a ridicat la 78%, iar aceea a femeilor a trecut peste 56%. ( Arghirescu, 1911)

Descarcă referat

Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Invatamantul Romanesc la Sfarsitul Secolului XIX si Inceputul Secolului XX.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
9 pagini
Imagini extrase:
9 imagini
Nr cuvinte:
3 392 cuvinte
Nr caractere:
17 898 caractere
Marime:
2.09MB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Referat
Domeniu:
Istoria Românilor
Predat:
la facultate
Materie:
Istoria Românilor
Sus!