Ideologii politice în România Interbelică

Cap.I. Introducere

Viața politică specifică începutului perioadei interbelice a fost caracterizată succint de către D. Drăghicescu: „Consecințele războiului mondial – acelea ale aplicării votului universal și efectele reformei agrare, pe care le complică și le adâncesc frământările firești, izvorâte din întregirea neamului, prin alipirea provinciilor noi – toate acestea au intensificat viața noastră politică, au complicat-o și au trezit-o din lâncezeala și superficialitatea vremurilor normale.”

În acest context general, a început o luptă violentă, atât a partidelor vechi între ele, cât și a partidelor vechi cu cele noi, postbelice, fiecare contestând altora nu atât soluțiile politice, cât mai ales legitimitatea. În goana pentru acapararea electoratului, se făceau promisiuni irealizabile, calomnieri și eludări ale evidenței, fără preocupări pentru dezmințiri sau eventuale sancțiuni. În fața acestor fapte, reacția electoratului dezorientat era de a avea din ce în ce mai puțină încredere în autorități.

În perioada 1919 – 1922 s-au afirmat pe scena politică următoarele partide politice mai importante:

- Partidul Național Liberal (președinte Ion I. C. Brătianu)

- Partidul Țărănist (președinte Ion Mihalache)

- Partidul Național (președinte Iuliu Maniu)

- Partidul Poporului (președinte Alexandru Averescu)

- Partidul Conservator Progresist (președinte Alexandru Marghiloman)

- Partidul Conservator Democrat (președinte Take Ionescu)

- Partidul Socialist (președinte Constantin Popovici)

- Partidul Național-Democrat (președinte Nicolae Iorga)

Pe lângă acestea, au apărut și formațiuni ale minorităților naționale, precum și partide de extremă stângă (Partidul Comunist) și dreaptă (L.A.N.C. și ulterior Legiunea Arhanghelului Mihail).

Cap.II.Libеralismul

Libеralii au rеprеzеntat în practică cеl mai putеrnic partid politic al pеrioadеi intеrbеlicе. Еi au guvernat fără întreruperi din 1914 și până în 1919 (cu o scurtă întrеrupеrе întrе martiе-noiеmbriе 1918), când, asеmеnеa altor partidе libеralе еuropеnе, au piеrdut alеgеrilе organizatе dе еi pе baza votului univеrsal. Ulterior unei pеrioade dе reorganizarе și еxtindеrе în provinciile noi, libеralii s-au întors din nou la putеrе.

Programul partidului, difuzat în noiembrie 1921 , prevedea adoptarea unei noi Constituții, unificarea administrativă și legislativă, refacerea și dezvoltarea economică a țării, limitarea prezenței capitalului străin în economia românească prin aplicarea principiului călăuzitor „prin noi înșine”, înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul reformei agrare, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea învățământului și lichidarea analfabetismului, egalitatea între cetățenii de naționalități diferite, îmbunătățirea situației muncitorilor prin adoptarea zilei de lucru de 8 ore, a contractului colectiv de muncă și posibilitatea participării la beneficiile angajatorilor. Aceste deziderate au fost în mare parte soluționate în lunga guvernare liberală din pеrioada 1922 – 1926.

Generația liberală din care făceau parte Ion I. C. Brătianu, frații săi Vintilă și Constantin (Dinu) și Ion Gheorghe Duca, a avut meritul de a iniția două reforme mari și necesare: o nouă împroprietărire a țăranilor și lărgirea dreptului de vot, proiect zădărnicit de izbucnirea Primului Război Mondial și reluat în 1918. Forța, motrice a partidului a provenit din așa-numita oligarhie financiară, grupată în jurul marilor familii de bancheri și industriași în frunte cu familia Brătianu, ca o consecință a faptului că statul își asumase rolul principal în promovarea dezvoltării economice. În felul acesta, interesele economice și financiare se împleteau cu conducerea politică iar aparatul birocratic al statului și controlul industriei și băncilor au trecut inevitabil în mâinile acelorași oameni.

Conducătorii liberali înșiși își prezentau partidul ca aflându-se deasupra claselor, un promotor al unor măsuri în urma cărora beneficiau toate elementele societății. În 1923, Ion G. Duca, a subliniat că partidul era ghidat de ideea de progres, pe care îl crea nu prin violență și salturi bruște, ci printr-o activitate treptată, organizată, bazându-se pe proprietatea privată, armonia socială, democrație și conștiință națională . Ion I. C. Brătianu era de aceeași părere. El susținea că liberalii luau în considerare nevoile și interesele tuturor grupărilor sociale și se străduiau să le armonizeze. În consecință, Brătianu și colegii săi au denunțat partidele care susțineau interesele unei clase ca fiind străine de spiritul românesc. În concepția lor, atât Partidul Țărănesc, cât și Partidul Socialist reprezentau un pericol pentru România Mare deoarece, promovând interese de clasă înguste, ele amenințau să distrugă înseși temeliile statului național.

***,Politica și partidele politice din România, Londra, 1936.

Drăghicescu D., Partide politice și clase sociale, București, 1922.

Drăghicescu, D. Evoluția ideilor liberale, București, 1921.

Duca G., Doctrina liberală, București, 1923.

Negulescu P. P., Partidele politice, București, 1926.

Radu Sorin, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919-1937), Institutul European, Iaşi,2002.

Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, traducere de Simona Ceauşu, Editura All Educational, Bucureşti, 2001.

Zeletin Ştefan, Neoliberalismul, Editura Scripta, Bucureşti, 1992.

Universitatea din Pitesti

Facultatea de Stiinte Socio-Umane

Specializarea: Istorie

An:II